Interviu Christos Yannaras – Biserica si filosofii

Pr. Constantin Coman: V-as intreba pentru inceput, care este situatia in Grecia referitor la aceasta problema a relatiei dintre Biserica si intelectuali?

Christos Yannaras: Situatia din Grecia reflecta in mare parte ceea ce se intampla in Europa, care are un alt trecut, o istorie diferita de a noastra. Acolo, filozofia a incercat o separare de teologie pentru a-si cuceri o oarecare autonomie fata de controlul bisericesc. Fiindca Biserica Romano-Catolica, in special, a exercitat un control totalitar in veacurile Evului Mediu – si, intr-o oarecare masura, si dupa aceea – asupra gandirii umane, creatiei umane, stiintei. Pentru a-si apara libertatea, filozofii au spus: “Noi nu ne amestecam in nici un fel in problemele religiei si ale metafizicii. Prin urmare lasati-ne in pace, pentru ca noi suntem interesati de alte probleme”. Aceasta separare a filozofiei de teologie, sau a Bisericii de intelectualitate – ceea ce inseamna cam acelasi lucru – exista intr-o oarecare masura si in Grecia.

“Testamentul” lui Eugene Ionesco

Textul lui Eugene Ionesco redat mai jos poate fi considerat testamentul dramaturgului şi totodată o confesiune colectivă a sa în amurg de viaţă. Un cuvânt cu greutate care mărturiseşte solitudinea omului în faţa morţii, un examen de neevitat, o evidenţă a despărţirii de trup şi de cei dragi.

+++

Testament

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

O primejdie: “deşertul” în catedrală

Corbusier - Chapelle Notre-Dame du Haut de Ronchamp

Este un articol semnat de Camilian Demetrescu în “România liberă” din 26 februarie 2010, subtitlul său fiind “Scrisoare tinerilor preoti din noile biserici de astazi si de maine”. Deşi autorul trăieşte în Italia şi se referă cu precădere la realitatea din lumea catolică de acolo, articolul surprinde excepţional criza existentă (şi) la nivelul arhitecturii şi artei creştine din întreaga Europă, conştientizată de tot mai mulţi creştini eterodocşi. Ca urmare în Italia, de exemplu, în ultimii ani, mai multe biserici, capele, mănăstiri benedictine au primit pe pereţii lor frescă bizantină.

De cateori ma regasesc intr-unul din aceste edificii noi, inscrise la cadastru drept “locuri de cult”, unde voi, iubiti slujitori ai altarului, urmand misiunea voastra sacerdotala, va indepliniti datoria de a transmite cuvantul lui Dumnezeu, nu pot sa nu inchid ochii, pentru a ma intreba ce anume lipseste ca sa ma simt cu adevarat intr-o biserica, unde ma aflu si de ce ma apasa acest vid inexorabil din jurul meu.

Klaus Kenneth la Cluj

Klaus Kenneth - Cartea sa

Klauss Kenneth este un neamţ care a cunoscut în parte marile şi micile religii ale lumii, de la hinduism şi budism până la unele culte neoprotestante şi ocultismul lui Castaneda. Mărturia sa este vie, captivantă, zguduitoare, plină de revelaţii.

Cele două filmuleţe postate sunt din cadrul conferinţei susţinute la Cluj în 27 octombrie. Următoarele conferinţe vor avea loc la Sibiu – Luni, 2 noiembrie, 2009, Aula Facultăţii de Teologie Andrei Şaguna, ora: 18:00, Braşov – Marţi, 3 noiembrie, Centrul Cultural Reduta (Piaţa Sfatului), ora: 18:00, Constanţa – Sâmbătă, 7 noiembrie, Casa de Cultură, sala mică, ora: 17:00.

La Bucureşti conferinţele sunt pe 4 noiembrie ora 18.00 în Facultatea de Teologie Ortodoxă şi pe 5 noiembrie ora 18.00 în Aula Magna, Facultatea de Drept.

Partea I

Partea a II-a

Piesa de teatru “Spovedanie la Tanacu”

“Nu puteam să facem pe scenă moliftele Sfântului Vasile, că le crăpa teatrul în două…am încercat să prezentăm lucrurile eufemistic”- Andrei Şerban despre reprezentaţiile din Statele Unite

Spectacolul “Spovedanie la Tanacu”, regizat de Andrei Şerban după romanul omonim scris de Tatiana Niculescu-Bran, va avea din nou reprezentaţii pe 2, 3 şi 4 iulie la teatrul Odeon, după ce a fost prezentat aici în premieră în mai.
Pe 6 iulie, spectacolul va fi prezentat şi la Iaşi, la Teatrul Luceafărul, în cadrul programului Rezidenţe Artistice – RezidentArt.

Mărturisesc că nu am văzut încă acest spectacol şi că am o nedumerire legată de oportunitatea sa, mai multe cuvinte voi spune probabil după vizionare. Mai jos veţi găsi un articol şi un interviu de Elena Dulgheru despre piesă şi regizor, acestea m-au pus pe gânduri şi în cele din urmă pe drumul spre teatru. Mă bucur că exploatarea mediatică negativă a accidentului de la Tanacu este cumva balansată prin această formulă.

“Treziţi-vă, suntem liberi!” de Alexandra Noica-Wilson

Treziţi-vă, suntem liberi!

În 2007 Alexandra Noica, fiica filosofului Noica,  şi-a publicat la Humanitas cartea sa de memorii “Treziţi-vă, suntem liberi!“. Recomand această carte pentru toţi cei care îl iubesc pe Constantin Noica dar şi restituire a unei felii de istorie recentă, o idee despre ostilitatea pe care comunismul o ţesea în jurul intelectualului autentic dar şi imagini ale unor vremuri mult mai bogate în nobleţe. Recenzia este preluată din numărul 50 al “României Literare” şi aparţine lui Sorin Lavric.

În seara zilei de 16 septembrie 1955, o fetiţă de 11 ani, pe nume Alexandra Noica, împreună cu fratele ei, Răzvan Noica, a cărui vîrstă era cu doi ani mai mare decît a surorii, şi alături de mama lor, Wendy Noica, se vor urca în Gara de Nord din Bucureşti în Orient Expressul ce mergea la Viena. De aici vor ajunge la Londra, lăsînd în urmă o ţară care intrase pentru multe decenii sub teascul regimului comunist. Cînd trenul va ajunge, dimineaţa devreme, în gara din Viena, cei doi copii vor fi deşteptaţi din somn de vocea mamei: Treziţi-vă, sîntem liberi! Trecuseră de partea cealalată a Cortinei de Fier şi, chiar dacă pe moment nu puteau realiza consecinţele evenimentului, cuvintele lui Wendy aveau să li se întipărească în minte drept semnul de început al unei vieţi la care nici nu îndrăzniseră să se gîndească cîtă vreme se aflaseră în România.