Povesti de prispa. Cavalerul bizantin, strabunica si prevestirile

Povesti de prispa. Cavalerul bizantin, strabunica si prevestirile

Un articol frumos care mi-a mers la inima, despre oameni si o lume care nu a disparut, doar a trecut la Dincolo. Nu cred intr-o asemenea Romanie, am cunoscut-o, o asemenea strabunica am avut si eu, a murit la 97 de ani, Domnul sa ii odihneasca sufletul sau! Articolul apartine Cavalerului bizantin  (aripa Paleologilor) si a fost preluat de aici.

Bunica mea… era de fapt strabunica. Ii spuneam ca toata lumea, “bunica”. Avea 100 de ani, mintea agera, imi verifica tema la franceza si la matematica. Fusese “boieroaica” – asa-mi spusese o vecina, lasandu-ma mut de uimire. Stiam de la scoala ca asta trebuie sa fie tare rau, mai rau decat atat nu se putea decat daca ar fi fost industriasa! Si nu pricepeam cum puteam sa fiu eu stranepot de boier… mi-era o frica teribila sa nu se afle la scoala.

Despre omenia românească

Cuvântul a fost rostit în anul 1961 la Congresul Internaţional al Academiei Române de Gheorghe Racoveanu, un teolog român pierdut în aburul vremii, fondator al revistei “Predania” cu Nae Ionescu, mentorul său. Filmuleţul este din perioada interbelică, un scurt documentar din Ţara Moţilor. Comentariul este stereotip, nu mi se pare inspirat, imaginile sunt însă documente incontestabile privind satul românesc de atunci.

Am cunoscut în parte rămăşiţe ale acestui ţăran român şi mă durea să văd cum moare o lume din care aş fi vrut să fac parte. Acum sper şi cred că nu a dispărut , s-a mutat şi o voi întâlni cândva dincolo, prin cei simpli şi smeriţi ai ei având tărie neamul nostru acum.

Omenia, expresie verbală a unei noţiuni colective, a dat întotdeauna de lucru lexicografilor când au încercat să traducă, convenabil, cuvântul. Fiindcă a traduce cuvântul omenie prin ospitalitate, prin onestitate, prin onorabilitate, prin cuviinţă, prin bunătate ori, pur şi simplu, prin umanitate, însemnează a-l traduce numai în parte. Ca realitate, ca document de viaţă, omenia este un tot unitar, constând din numeroase componente esenţiale. Omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubire de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţie de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate acestea sunt podoabele omeniei.

Un englez despre viaţa pe Iza…

Maramureş

Excentrica aventura a lui William Blacker in Romania a fost relatata in cartea: “Along the Enchanted Way”. Am preluat fragmentul deoarece conţine mult, mult adevăr, dar de foarte puţini români (re)cunoscut. Bani mai mulţi poate că românii au găsit în occident după 89 dar mă îndoiesc că şi mai mult sens şi identitate. Da, după revoluţie ce nu a stricat comunismul, s-a năruit sub proasta conducere politică dar şi cu fiecare în parte dintre noi, urmând  “visul american” de inserţie est-europeană al îmbogăţirii rapide. Satul românesc, obligat la “tovărăşii” sociale nefireşti în vremea comunismului, a făcut implozie şi a trimis în bejenie neamuri întregi, depopulat satul a peirit prin fiecare bătrân care nu a mai avut cui să îşi spună poveştile. M-am născut într-un asemenea sat şi am prins ultimele sale zbateri… Ne-am trezit săraci peste noapte deşi puteam fi bogaţi, nu ştiu cu ce am mai putea umple acum acest gol al dezmembrării unei familii…

In prima saptamina a lunii ianuarie 1990, cand am ajuns la granita de vest a Romaniei, era foarte multa zapada. Nu mai fusesem pana atunci pe acolo, dar imediat ce am trecut frontiera am vazut ce tara frumoasa e Romania si am descoperit, totodata, ca oamenii inca traiesc o viata traditionala, armonioasa.

Chipuri de români

"Înţelegere"