„Treziţi-vă, suntem liberi!” de Alexandra Noica-Wilson

Treziţi-vă, suntem liberi!

Treziţi-vă, suntem liberi!

În 2007 Alexandra Noica, fiica filosofului Noica,  şi-a publicat la Humanitas cartea sa de memorii „Treziţi-vă, suntem liberi!„. Recomand această carte pentru toţi cei care îl iubesc pe Constantin Noica dar şi restituire a unei felii de istorie recentă, o idee despre ostilitatea pe care comunismul o ţesea în jurul intelectualului autentic dar şi imagini ale unor vremuri mult mai bogate în nobleţe. Recenzia este preluată din numărul 50 al „României Literare” şi aparţine lui Sorin Lavric.

În seara zilei de 16 septembrie 1955, o fetiţă de 11 ani, pe nume Alexandra Noica, împreună cu fratele ei, Răzvan Noica, a cărui vîrstă era cu doi ani mai mare decît a surorii, şi alături de mama lor, Wendy Noica, se vor urca în Gara de Nord din Bucureşti în Orient Expressul ce mergea la Viena. De aici vor ajunge la Londra, lăsînd în urmă o ţară care intrase pentru multe decenii sub teascul regimului comunist. Cînd trenul va ajunge, dimineaţa devreme, în gara din Viena, cei doi copii vor fi deşteptaţi din somn de vocea mamei: Treziţi-vă, sîntem liberi! Trecuseră de partea cealalată a Cortinei de Fier şi, chiar dacă pe moment nu puteau realiza consecinţele evenimentului, cuvintele lui Wendy aveau să li se întipărească în minte drept semnul de început al unei vieţi la care nici nu îndrăzniseră să se gîndească cîtă vreme se aflaseră în România.
În ţară îl lăsaseră, în regim de domiciliu obligatoriu, pe tatăl lor, Constantin Noica, filozoful acceptînd să divorţeze de Wendy în 1948 tocmai în vederea unei eventuale plecări definitive a familiei din ţară. Ştia că stigmatul originii sale sociale şi pata angajării sale politice se răsfrîngeau nefast asupra viitorului copiilor şi că singura cale de a nu le distruge viaţa era să le uşureze plecarea în Occident. Cum posibilitatea aceasta, oricît de mică şi de neverosimilă ar fi fost, cerea drept condiţie prealabilă separarea legală, soţii Noica au căzut de acord asupra despărţirii. Şi astfel, din 1949, Noica va avea domiciliu obligatoriu la Cîmpulung-Muscel, în timp ce Wendy va rămîne la periferia Bucureştiului, în satul din pădurea Andronache, unde va sta alături de copii în casa de vară pe care Noica apucase s-o ridice la sfîrşitul războiului.
Pentru a preîntîmpina riscul confiscării micii locuinţe, Wendy va recurge la un subterfugiu juridic: va vinde casa unei vecine în care avea destulă încredere pentru a şti că, în calitate de proprietară, ea le va îngădui să locuiască pe mai departe într-una din camerele casei. Şi astfel, fosta proprietară devine chiriaşă în propria casă, trebuind să primească în incinta ei pe soţul noii proprietare şi pe cumnata ei. Era preţul pe care trebuia să-l plătească pentru a se pune la adăpost de represaliile pe care comuniştii le exercitau asupra rudelor adversarilor politici.
Şi iată cum, după ce îşi petrecuse copilăria la Sinaia, în vila bunicilor materni (Vila Carola), şi apoi pe moşiile din Teleorman, în casele bunicilor paterni (de pe moşia Chiriacu), Alexandra Noica devine martora unei scăpătări ireverisibile a bunăstării familiei. Cu timpul, Noiculeştilor li se vor lua bunurile şi li se vor uzurpa înlesnirile aristocratice, familia filozofului schimbînd într-un ritm atît de dramatic rangul social îngăduit de autorităţi, încît, dintr-un neam de boieri mediu înstăriţi, Noiculeştii aveau să devină curînd un fel de inamici politici cărora regimul nu le putea tolera nici un drept.
Tocmai aceasta e perioada pe care fiica lui Noica o evocă în cartea de faţă. Un interval de 11 ani pe care Alexandra Noica îl va înfăţişa cu ochii unei fetiţe căreia climatul sumbru al epocii nu putuse să-i întunece dispoziţia sufletească. „Avînd servitori în casă, mama a fost crescută în spiritul unei demnităţi aristocratice amintind de rigoarea tihnită a moravurilor secolului al XIX-lea. De altfel, părinţii îi insuflaseră convingerea că viaţa ei va continua în acest fel pînă la moarte şi că, în consecinţă, nu este nevoie să înveţe să gătească, din moment ce întotdeauna va avea un bucătar la dispoziţie. … Cînd s-a căsătorit cu tatăl meu, la început au avut şi ei servitori în casă; dar cu timpul, fiind o persoană practică, mama a învăţat să gătească. Ne povestea de multe ori, rîzînd, cum tata era atît de cufundat în gîndurile lui filozofice, încît uneori se oprea din mîncat, cu furculiţa la jumătatea drumului spre gură, meditînd intens la vreo problemă speculativă. Mama se întreba dacă tata chiar ştie ce i s-a pus în farfurie… Odată chiar i-a spus că e absolut sigură că, dacă i-ar da să mănînce o bucată de carton, el nici nu ar observa. Amîndoi se amuzau copios amintindu-şi de acest moment.” (pp. 27-28)
Scena este patognomonică pentru structura interioară a lui Noica, căci surprinde una din trăsăturile aparte ale filozofului: uşurinţa cu care se abstrăgea din lumea înconjurătoare, lăsîndu-se absorbit de universul gîndurilor speculative. Judecate prin prisma valorii documentare, amintirile Alexandrei Noica au însemnătate tocmai sub unghiul mărturiilor privitoare la tatăl ei. Cu cît aflăm mai multe amănunte despre filozof, cu atît cartea îşi dovedeşte mai apăsat utilitatea. „Mama l-a cunoscut pe tata cînd el avea zece ani şi venise cu familia la munte pentru „a schimba aerul”, aşa cum era obiceiul în timpurile acelea. Au rămas prieteni toată viaţa, în ciuda încercărilor prin care au trecut mai tîrziu, în regimul comunist. Mama l-a familiarizat pe tata cu muzica lui Bach; iar după căsătoria lor, petrecută în noiembrie 1933, obişnuiau să traducă împreună romane din engleză în română. De asemenea, au lucrat la romanul lui Dickens, Bleak House. Însă mult din ce-ar fi putut să fie între ei a fost curmat odată cu instalarea regimului comunist în România. Tot atunci părinţii mamei mele s-au mutat în sudul ţării, la Chiriacu, unde părinţii tatălui meu aveau pămînt şi o casă despre care voi vorbi ceva mai tîrziu.” (p. 29) Iată un detaliu semnificativ: filozoful nu a cunoscut-o pe Wendy în timpul stagiului militar de un an de la Batalionul de Vînători de munte din Sinaia (1931-1932), aşa cum se ştia pînă acum, ci de fapt doar a reîntîlnit-o în acest an pe Wendy, dar de data aceasta în postura unei domnişoare de care îl legau deja numeroase amintiri de copilărie.
Poate că principalul merit al volumului este că autoarea reuşeşte să acopere, sub unghi biografic, perioada şederii la casa Andronache, ani care, pînă la apariţia acestui volum, reprezentau perioada cea mai puţin cunoscută din viaţa familiei lui Noica. În plus, detaliilor istorice sau domestice legate de acest interval li se adaugă relatarea vizitelor pe care Alexandra avea să le facă tatătui ei la Cîmpulung, în răstimpul domiciliului forţat. În paginile cărţii găsim cea mai detaliată descriere a casei de la Andronache, precum şi redarea plastică a lipsurilor în care Wendy a fost silită să-şi crească copii în anii de dictatură a proletariatului. „În acei ani, toţi duceam o viaţă dublă: în public ne purtam potrivit uzanţelor comuniste şi abia acasă deveneam în sfîrşit noi înşine. Numai cine a trecut prin asta poate înţelege cît de im­portanţi erau în vremea aceea prietenii. Faptul că exista lîngă tine un om cu care puteai vorbi neîngrădit despre orice, oricît de delicat ar fi fost subiectul, re­prezenta un veritabil refugiu psihologic într-o ţară a cărei atmosferă publică devenise sufocantă. Noi eram doar nişte copii de şase, şapte ani, care abia începuserăm să mergem la şcoală, şi totuşi ni se spunea acolo că doctrina comunistă era singura capabilă să salveze omenirea şi că noi, generaţia următoare, ţineam viitorul patriei în mîinile noastre. Iată că aceste lozinci mi s-au întipărit foarte bine în minte, din moment ce mi le amintesc şi acum…” (p. 103)
În fine, cartea descrie călătoriile lui Noica în Occident, suportate de Wendy sau de copiii, precum şi tracasările la care era supus filozoful din partea autorităţilor. „Autorităţilor comuniste le era teamă de un singur lucru: de răsunetul mediatic pe care l-ar fi putut avea atrocităţile comise de ele. Din acest motiv, orice ecou occidental stîrnit de un caz de abuz politic în ţările comuniste avea drept reacţie o uşurare a regimului de detenţie, iar în unele cazuri chiar eliberarea deţinuţilor şi expulzarea lor în Occident. Nu a fost însă cazul tatei. El a fost eliberat în 1964, odată cu amnistia generală a deţinuţilor politici din România: şi nu i s-a permis să ne viziteze în Anglia decît tîrziu, în 1972. […] I s-a mai permis să revină în 1977 şi în 1983.” (pp. 48-49)
Dincolo de detaliile biografice privitoare la traseul vieţii lui Noica sub comunişti, cele mai reuşite pagini sunt cele în care autoarea izbuteşte să-l surprindă pe filozof în momentele de intimitate familială; cum se întîmplă de pildă în cursul uneia din călătoriile filozofului în Anglia: „Un episod ce mi s-a întipărit în minte, lăsîn­du-mi o impresie înfiorător de solemnă, s-a petrecut la ultima lui vizită, în 1983, cînd mama a dorit să ascultăm împreună Simfonia a 4-a de Mahler, una din piesele ei preferate. Şi astfel, după ce copiii mei au adormit, am rămas doar noi trei, aşezaţi în linişte, în sufrageria preschimbată pentru o vreme în sală de concert, în acordurile simfoniei lui Mahler. A fost un moment unic. Muzica se revărsa şi nimeni nu rostea nici un cuvînt. Eram toţi trei într-o armonie perfectă… Am simţit atunci că vreau să păstrez şi să preţuiesc acel moment pentru tot restul vieţii, să simt mereu lîngă mine apropierea nerostită a iubiţilor mei părinţi.” (p. 51)
Noica ascultînd Mahler, Noica mîncînd cartofi cruzi, Noica bandajînd rănile copilei Alexandra, sau Noica ducîndu-şi fiica cu căruţa de la gara din Cîmpulung-Muscel pînă la Vila Luca, una din casele în care a locuit pe timpul domiciliului forţat – acestea sunt episoadele livreşti cele mai pregnante din curprinsul cărţii Alexandrei Noica-Wilson. Pozele de la sfîrşitul volumului, inedite pentru cititorul român, ne arată succesivele ipostaze ale vieţii filozofului: la moşia din Chiriacu alături de Wendy, Adina (sora lui) şi Grigore (fratele mai mare), la Sinaia alături de Mihail Polihroniade, şi apoi cîteva fotografii făcute în cursul călătoriilor sale în Occident: lîngă fiul îmbrăcat în sutană de călugăr (fratele Rafail), apoi alături de Wendy şi de Alexandra. În concluzie, cartea Alexandrei Noica-Wilson, scrisă cu simplitate şi seninătate, rămîne un util instrument pentru cercetătorii preocupaţi de viaţa filozofului român.

7 Responses to “„Treziţi-vă, suntem liberi!” de Alexandra Noica-Wilson”

  1. cine e autorul acestui text?
    il pot prelua si eu pe blog?

  2. Adresa autorului, o scurta biografie precum si mai multe articole ale sale le gasesti aici: http://www.romlit.ro/reeta_capodoperei .

  3. Nu știu dacă un tren plecat seara din București ajunge „dimineața devreme” în Viena…

  4. Aș lua mai cu prudență afirmațiile cele optimiste ale Alexandrei. Știu că așa ceva nu se spune, dar femeia va fi fost / este infinit mai puțin zîmbitoare în interior. Semne lasă destule…

  5. Poate in cea de-a doua sau a treia dimineata, a fost sarit „episodul” Budapesta. Inteleg ca aveti rezerve, ati cunoscut personal autoarea?

Trackbacks

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: