O primejdie: „deşertul” în catedrală

Corbusier - Chapelle Notre-Dame du Haut de Ronchamp

Corbusier – Chapelle Notre-Dame du Haut de Ronchamp

Este un articol semnat de Camilian Demetrescu în „România liberă” din 26 februarie 2010, subtitlul său fiind „Scrisoare tinerilor preoti din noile biserici de astazi si de maine”. Deşi autorul trăieşte în Italia şi se referă cu precădere la realitatea din lumea catolică de acolo, articolul surprinde excepţional criza existentă (şi) la nivelul arhitecturii şi artei creştine din întreaga Europă, conştientizată de tot mai mulţi creştini eterodocşi. Ca urmare în Italia, de exemplu, în ultimii ani, mai multe biserici, capele, mănăstiri benedictine au primit pe pereţii lor frescă bizantină.

De cateori ma regasesc intr-unul din aceste edificii noi, inscrise la cadastru drept „locuri de cult”, unde voi, iubiti slujitori ai altarului, urmand misiunea voastra sacerdotala, va indepliniti datoria de a transmite cuvantul lui Dumnezeu, nu pot sa nu inchid ochii, pentru a ma intreba ce anume lipseste ca sa ma simt cu adevarat intr-o biserica, unde ma aflu si de ce ma apasa acest vid inexorabil din jurul meu.
Ce a mai ramas inauntrul acestor ziduri de ciment si de piatra artificiala insemnate totusi, paradoxal, cu o cruce solitara? Din tot ceea ce constructorii catedralelor, ai schiturilor si a micilor biserici de tara ne-au lasat mostenire din veacurile „obscure” ale evului mediu, din tot ceea ce geniul mesterilor zidari, pictori, sculptori, cioplitori, fierari, tamplari, tesatori si aurari a zamislit acest corp al lui Christos care dintotdeaua se cheama Biserica, din toate acestea nu a mai ramas astazi decat glasul vostru pentru a ne transmite prin viu grai Cuvantul dumnezeiesc.

Tot restul parca a fost inghitit de un ciclon in prapastia uitarii, aruncat in betonierele acestei civilizatii care sfarama si devora memoria umanitatii. Din aceste sacre relicve, constructorii de astazi vor sa ridice deasupra orasului noile catedralele de „avangarda” ale timpului nostru, pe care Hans Sedlmayr (fondatorul scolii de istoriografie de la Viena) le cheama – eufemistic – „garaje pentru suflete”. Plasate chiar la polul modern a metropolei, in spatii de mare densitate urbanistica, in flagrant contrast cu anima istorica a orasului, acest nou siloz „sacru” nu mai este nici macar o „Catedrala in desert” (cum era definit pana mai ieri gigantismul inutil in arhitectura moderna) ci, pur si simplu „Desertul in Catedrala” – dezolarea vidului programat, pustiul spatiilor goale,  analfabetismul care domneste in arhitectura asa zis sacra de astazi.

Ceea ce lipseste in aceste edificii noi: Simbolul, reprezentarea vizibila a Verbului, a Cuvantului. Daca Isus Christos este Dumnezeu cel intrupat, nevazutul care a luat chip de om, Simbolul este Cuvantul lui Dumnezeu care ni se arata. Cand, cu veacuri in urma, in saptamana mare se citea in biserica Apocalipsul lui Ioan de la Patmos, in timp ce cuvintele il infatisau pe Christos asezat pe tron anuntand Cuvantul primordial, deasupra altarului, pe fresca zidurilor, sau de pe bolta, ca la Sucevita, pe sulul de pergament sau pe capitelul sculptat, privitorul il vedea cu ochii lui pe Fiul lui Dumezeu care tine in gura spada cu doua taisuri, simbol al Verbului, al Adevarului intrupat.

Iconografia medievala ilustra in cheie simbolica Vechiul si Noul Testament, istoria lui Adam, a lui Isus si Faptele Apostolilor. Crucea rastignirii si a biruintei lui Christos asupra mortii, reprezentata pe piatra altarului (ca in biserica romanica din Vasanello) sau pe mozaicul absidal (din bazilica San Clemente de la Roma), aparea ca un copac maiestuos din radacinile caruia izvorau cele patru fluvii ale Paradisului, cu ape limpezi precum cristalul, simbol al Arborelui Vietii.
Trecerea de la Vechea la Noua Lege era infatisata ca Transmiterea cartii patrate (inspirata din miniaturile catalane), Dumnezeu care prin mana unui inger transmite celor patru evanghelisti Cartea Noului Testament, scrisa pe tablite dreptunghiulare, spre deosebire de sulul ebraic al Vechiului Testament. Trecerea de la rotund (simbol al divinitatii, al cerului) la patrat (simbol al materiei, al conditiei umane) exprima insasi taina intruparii crestine.

In vremea noastra, ascultand Sfanta liturghie, ce pot sa mai vada oamenii pe un perete de beton cenusiu, gol, sau prin falsele vitrouri abstracte, atat de raspandite, fara nicio referinta la o tema sacra? Arta nonfigurativa, preferata de unii „operatori teologici” (cum li se spune astazi acelor preoti de „avangarda”) contrazice insusi principiul de baza al crestinismului: intruparea divinitatii, Dumnezeul cel nevazut care se arata oamenilor, Duhul Sfant revelat privirii noastre. A retrimite inapoi in invizibil chipul lui Christos, abstractizand Creatia si formele sale simbolice, inseamna a goli imaginea de misterul intalnirii dintre Spirit si materie, dintre Dumnezeu si om. S-a ajuns astfel la o noua forma de iconoclastie (laica, atee) mai devastanta decat cea doctrinara impotriva „chipului cioplit” din Tablele Legii.

Declinul iconografiei, a catehismului vizual, a lasat singur cuvantul rostit al Evangheliei. Traim intr-o civilizatie a imaginii, prevalent vizuala, si tocmai de aceea arta simbolica devine cu atat mai indispensabila pentru a da consistenta cuvantului. Adeptii modernismului teologal sustin ca traim intr-un alt timp, in care omul nu mai are nevoie de reprezentari biblice ca odinioara, fiind necesare doar semne esentiale pentru a comunica concepte sacre. Liturghia a fost comprimata, in sitonie cu ritmul accelerat al vietii cotidiene, predicile reduse de cele mai multe ori la consideratii de ordin sociologic, catehismul urmand aceeasi regula.

Avem nevoie (aici in occident mai ales) de o urgenta intoarcere la o iconografie cu adevarat sacra, evident fara a copia experienta trecutului, in spiritul unei renovari moderne dar in continuitatea marii traditii crestine. Rolul vostru, iubiti slujitori ai altarului, este fundamental. Cu rabdare si cu hotarare sa contribuiti la restaurarea principiului de unitate corala a artelor, ca in perioada de inflorire medievala, repunand la locul lor temele iconografice ale bisericii dintotdeana, in spiritul unei viziuni simbolice eliberate de excesele barocului, prin care arta religioasa a atins maxima ambiguitate intre sacru si profan, intre biserica si palatul puterii.

Eclipsa simbolului din noua arhitectura ecleziala are multiple aspecte si cauze. In numele unui „purism” care in conceptia minimalista moderna pretinde sa apere identitatea specifica a fiecarei discipline in parte – pictura, sculptura, muzica, arhitectura etc. – care nu mai trebuie sa fie contaminate de nici un fel de concepte literare, filozofice, morale sau religioase, s-a ajuns la despartirea neta a tuturor artelor, la dezagregarea integritatii lor corale ce constituia maestatea catedralei medievale. Domul medieval era muzeul prin excelenta al civilizatiei crestine, cu portile deschise tuturor de la rasaritul pana la apusul soarelui. Divortul dintre arhitectura si celelalte arte a generat acest vacuum din interiorul noii biserici, fie de cartier, fie al marilor sanctuare si complexe monastice moderne, a diverselor „garaje pentru suflete” care impanzesc astazi orasul.

Monumente hibride, sterilizate pe plan simbolic, reduse la combinatii de fier, ciment, materii plastice, aluminiu, sau cristal sintetic, spoliate de orice amprenta figurativa, fabricatele asa zis sacre de astazi, pentru prima oara in istoria umanitatii, nu mai reprezinta centrul spiritual al cetatii. Pe de-asupra, structura insasi a edificiului si-a pierdut referintele simbolice originare. Biserica nu mai este orientata, altarul nu mai priveste spre rasarit, ca in traditia paleocrestina si bizantina mostenita de la templul egiptean si de la civilizatii precedente. Conceptul de „orientatio” dispare de altfel treptat incepand cu perioada post medievala, substituit de ratiunea integrarii edificiului in tesutul urbanistic al orasului, in care centrul cetatii nu mai este catedrala ci palatul Principelui.

In timpurile moderne se pierde complect referinta la centralitatea cosmica a bisericii si altarului fata de steaua polara, precum si raportul simbolic dintre sarbatoarea hramului si punctul geografic al orizontului din care soarele rasare chiar in ziua sarbatorii. Suntem la ani lumina de vremea cand fiecare biserica era centrul lumii, locul sacru al intalnirii omului cu Dumnezeu.
Biserica intruchipeaza simbolic, corpul lui Christos. Absida reprezinta capul, nava este trupul, transeptul prefigureaza bratele deschise ale rastignitului, deschise in semn de binecuvantare. Cum ar putea un edificiu care seamana mai degraba cu o sala de congrese, cu un motel de cinci stele, ori cu pavilionul unui targ de mostre sa intruchipeze corpul lui Christos? Constructorul noilor „biserici” nu e preocupat de astfel de amanunte, fie pentru ca le ignora, fie pentru ca le considera cu totul superflue, depasite.

Arhitectul contemporan, cu rare exceptii, e fiul acelui iluminism care a aprins in constiinta omului modern, pentru prima oara in istorie, farul unei ratiuni fara Dumnezeu, lumina artificiala a relativismului, refuzand  transcendenta milenarei experiente spirituale a umanitatii. Dar nu numai arhitectul. Noul stil al arhitecturii „sacre”, daca o mai putem numi asa, reflecta in fond mentalitatea dominanta a societatii, la toate nivelurile: statal si privat, clerical si laic, politic si cultural, comisia monumentelor, consiliul parohial si, in ultima instanta, titularul bisericii de cartier, preotul.

Inca din perioada arhetipurilor paleocrestine geometria planului arhitectonic exprima dialogul dintre cerc (absida) si patrat (nava, nartexul), dintre Dumnezeu si om. Absida semicirculara dintotdeauna, prin semnificatia ei sacra, nu poate fi patrata, triunghiulara, sau sa lipseasca cu totul (cum se poate vedea nu rareori astazi), asa cum nartexul nu poate fi circular, trapezoidal sau asimetric. Sunt reguli simbolice care nu impun constructorului o solutie arhitectonica prestabilita. Arhitectul e liber sa imagineze solutii noi, fara a ignora semnificatiile originare, asa cum preotul, pentru a sluji la altar, nu se poate dezbraca de odajdii, pentru a celebra Sfanta Liturghie in blues jeans, ca preotii „proletari” din miscarea numita Teologia eliberarii (din America Latina). Nu se poate renunta la semnificatia sacra a ritului arhetipal.

Faimoasa biserica in forma de nava, ideata de Le Corbusier in prima jumatate a secolului XX, exemplara prin echilibrul arhitectonic si ingeniozitatea solutiilor, este doar o metafora, nu un simbol. Sugereaza structura unei nave, dar nu este o nava, in timp ce biserica, intruchipand corpul lui Christos, este Christos insusi. Deosebirea intre metafora si simbol e fundamentala: simbolul exprima altceva decat ceea ce se vede, transcende realitatea pentru a o ridica la nivelul sacrului, in timp ce metafora este un termen de comparatie dintre doua entitati reale (biserica – nava).
Noua bazilica dedicata Jubileului din anul 2000 la Roma, un luxuos garaj pentru suflete purtand semnatura unui prestigios arhitect contemporan, construita intr-un cartier nou, nu avea initial o cruce ca toate bisericile din lume, deoarece, pesemne, nu se integra in echilibrul estetic al fatadei (alta explicatie nu poate fi). Ulterior, in urma protestelor credinciosilor din cartier, a fost introdusa o cruce anonima, nesemnificativa.

In ultimii treizeci de ani, de cand am abandonat arta abstracta pentru a ma dedica unei arte axata pe sacru si in apararea sacrului, am cunoscut multi preoti tineri, care mi-au devenit buni prieteni. Ei mi-au confirmat ca in seminariile teologice nu se studiaza simbologia iconografiei religioase, limitandu-se cel mult la simboluri liturgice esentiale. Preotii care au norocul sa slujeasca in catedrale si in biserici romanice cu fabuloase programe iconografice, se afla de cele mai multe ori in dificultatea de a explica vizitatorilor, si mai ales tinerilor, semnificatia acelor tezaure de arta simbolica. scoala, presa, televiziunea, mass-media nu se dedica decat sporadic acestor teme, ghizii turistici debiteaza banalitati lipsite de orice semnificatie reala, invatamantul artistic nu se ocupa decat marginal de simboluri, pana si artistii dispusi in principiu la o colaborare, sustin ca toata arta este prin definitie sacra si ca deci nu poate fi stabilita nicio distinctie intre sacru si profan.

In absenta unei iconografii autentice in sintonie cu structura simbolica a edificiului, credinta si bunul simt popular incearca sa anime spatiile goale cu imagini si obiecte artizanale fabricate in serie – icoane si iconite in cromolitografie, statuete, cruciulite si matanii de material plastic, cu o functie pur ornamentala – tot ceea ce industria de suveniruri aduce pe piata, fara a reusi sa imblanzeasca spatiul anonim si dezolant al acestor garaje noi cu pretentii de biserica. Sunt obiecte care nu adauga nimic la catehismul cuvantului rostit la altar, ce risca sa ramana doar un mesaj abstract.
Sunt foarte putini artisti pregatiti sa conceapa si sa realizeze o iconografie substantiala, capabila sa ofere un suport vizual Cuvantului. Din nefericire, nu exista astazi, cel putin in Italia, o adevarata Academie de arta sacra, unde noile generatii de artisti sa poata studia cultura simbolului. Necesitatea fondarii unei astfel de Academii este urgenta. Am facut demersuri la toate nivelele, dar, in cel mai bun caz, s-au intors la nivelul unic al raspunsului birocratic: „Exista atatea Academii” !!! Care, unde, cu ce maestri si cu ce materii de studiu? Intrebari la care nicio Comisie nu e in stare sa raspunda. Poate mai tarziu, la momentul oportun, in proximul secol. Din fericire, si limba italiana are zicala: speranta moare ultima.

P.S. Dupa intalnirea cu Papa Benedict al XVI-lea la inaugurarea ciclului de noua tapiserii pe care le-am donat Vaticanului, i-am scris o scrisoare Sanctitatii Sale in acest sens, dar care – prin grija proverbiala a prefecturii Pontificale pentru documentele secrete – a ramas sigilata in safeul Sfintei birocratii, in asteptarea unui raspuns.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: