1940 – Masacrul de la Katyn

Cererea de execuţie a celor 25736 prizonieri polonezi

Cererea de execuţie a celor 25736 prizonieri polonezi

Katyn este un moment al istoriei dezumanizării noastre pe care nu trebuie să îl uităm niciodată. La fel ca şi Hiroshima – Nagasaki, genocidul pornit împotriva armenilor în 1915 sau istoria sângeroasă a poliţiei secrete bolşevice N.K.V.D. (despre care va fi vorba parţial şi în articol). Nu în evul mediu a curs cel mai mult sânge ci între 1915-1945, în secolul „luminii şi civilizaţiei”, pârga secularizării. Cum spunea părintele Sofronie Saharov, ceva s-a frânt în sufletul omenirii şi aşa a rămas. Ce va mai fi în secolul nostru atât de electronic şi de fad, de impersonal?

+++

Documentul de mai sus era trimis la 5 martie 1940 de şeful NKVD Lavrenti Beria către Stalin. Se făcea succint inventarul prizonierilor polonezi din lagarele de razboi (“dusmani irecuperabili ai Uniunii Sovietice”), în total 14736 oameni:

„Generali, colonei  – 295
Maiori si capitani – 2.080
Locotinenti – 6.049
Ofiteri inferiori, camandanti de politie, graniceri si jandarmi – 1.030
Politisti de rind, jandarmi, gardieni si cercetasi – 5.138
Boieri, preoti, demnitari – 144

La acestia se adauga alti 10.685 de polonezi (din lagarele Ucrainei de Vest si Belorusiei), dintre care:
Fosti ofiteri – 1.207
Fosti politisti, jandarmi si cercetasi – 5.141
Spioni si “diversanti” – 347
Fosti proprietari, fabricanti, demnitari – 465
Membri ai diverselor grupari si organizatii contra-revolutionare – 5.345
Fugari – 6.127

Se cere condamnarea la moarte a tuturor, prin impuscare, fara judecata si fara invocarea motivului”.

Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroşilov şi Beria – au semnat un ordin de executare a activiştilor „naţionalişti şi contrarevoluţionari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri şi în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei şi Belarusului. Acuzaţii erau foarte cuprinzător definiţi ca „inamici înrăiţi şi neînduplecaţi ai autorităţii sovietice”, printre ei aflându-se şi un mare număr de intelectuali polonezi, plus poliţişti şi ofiţeri de rezervă sau de carieră.

Încă din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securităţii Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko şi le-a ordonat înfiinţarea lagărelor pentru prizonieri polonezi.

Raportul lui Beria

Raportul lui Beria

Printre cei ucişi la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofiţeri, preoţi militari, trei moşieri, un prinţ, 43 de oficialităţi, 85 de cetăţeni privaţi şi 131 de refugiaţi. Printre asasinaţi s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocaţi, ingineri şi profesori, peste 100 de scriitori şi ziarişti şi aproximativ 200 de piloţi de aviaţie. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofiţerilor polonezi.

Prizonierii din Kozielsk au fost ucişi şi îngropaţi în pădurea Katyń din raionul Smolensk. Prizonierii din Starobielsk au fost executaţi în închisoarea interioară a NKVD-ului din Harkov şi au fost îngropaţi lângă Piatihatki. Ofiţerii de poliţie de la Ostaşkov au fost ucişi în închisoarea interioară a NKVD-ului din Kalinin şi au fost îngropaţi în Miednoje.

Informaţii detaliate despre execuţiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuţiile prin împuşcare au început seara şi s-au încheiat în zori. Primul transport din 4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă aşa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuţiile erau duse la îndeplinire prin folosirea pistoalelor Walther de fabricaţie germană aduse anume de la Moscova.

Între 4 aprilie şi 9 mai 1940 (cu o pauză de 1 mai!) cei 25736 oameni au fost asasinaţi. Execuţiile erau

Katyn

Katyn

făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătuşat şi dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuţiilor s-au mai folosit maşini zgomotoase care au funcţionat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împuşcată în ceafă. Cadavrul era scos printr-o altă uşă şi era depus într-unul dintre camioanele care aşteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuţie

Lângă Smolensk, prizonierii polonezi cu mâinile legate la spate au fost duşi la groapa comună şi au fost împuşcaţi în gât.

+++

Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce naziştii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) şi guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză. Când generalul polonez Władysław Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informaţii despre ofiţerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Władysław Anders şi Władysław Sikorski că toţi polonezii au fost eliberaţi, cu excepţia a câtorva care au evadat şi au fugit din Rusia, (de exemplu prin Manciuria).

Soarta prizonierilor dispăruţi a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofiţeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunţat că: „A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime şi 16 metri lăţime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofiţeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toţii având răni provocate prin împuşcare în spatele gâtului. Identificarea decedaţilor nu se va face cu greutate datorită calităţilor mumificatoare ale solului, dar şi datorită faptului că bolşevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei ucişi se află Generalul Smorawiński din Lublin.”

Guvernul sovietic a respins imediat acuzaţiile germane, răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de Biroul Sovietic de Informaţii, afirma că: „… prizonierii polonezi de război care erau implicaţi în lucrări de construcţii la vest de Smolensk în 1941 … au căzut în mâinile călăilor germano-fascişti … ”.

În aprilie 1943, când guvernul polonez în exil condus de generalul Władysław Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii şi să se iniţieze o nouă investigaţie a Crucii Roşii Internaţionale, Stalin s-a folosit de „afirmaţiile neadevărate” despre masacrul de la Katyń ca pretext pentru retragerea pe 26 aprilie a recunoaşterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care l-a acuzat de colaborare cu naziştii. În acelaşi timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoaşterii de către aliaţii occidentali a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziţie inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliaţii occidentali şi sovietici a murit în mod neaşteptat două luni mai târziu. Cauza morţii sale este încă subiect de dispute.

Imediat după ce Armata Roşie a recucerit Katyńul şi Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roşie Poloneză cu permisiunea germanilor şi îndepărtând toate dovezile crimelor. În ianuarie 1944, sovieticii au trimis la faţa locului „Comisia specială pentru determinarea şi investigarea împuşcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fascişti în pădurea Katyń” pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei, Nikolai Burdenko, preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele şi a ajuns la concluzia că execuţiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupaţie germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniştilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.

În 1944, Roosevelt l-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle, emisarul său special în Balcani să adune informaţii despre Katyń. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-şi doar legăturile din Bulgaria şi România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii. După consultarea cu directorul Biroului pentru informaţii de război, Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor şi a ordonat nepublicarea raportului Earle. Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, preşedintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat şi şi-a petrecut restul timpului până la sfârşitul războiului în Samoa Americană.

În noiembrie 1945, şapte ofiţeri ai Wehrmachtului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki şi E. Geherer au fost judecaţi de un tribunal al aliaţilor victorioşi – americani, englezi, francezi şi sovietici. Ei au fost condamnaţi la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyń şi în cele din urmă au fost executaţi prin spânzurare. Încă alţi trei germani au fost judecaţi pentru acelaşi capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentinţe de 20 de ani de muncă grea corecţională, au fost predaţi sovieticilor şi nu s-a mai auzit nimic despre ei.

Katyn

Katyn

În 1946, procurorul şef sovietic în timpul procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyń, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de război a fost execuţia în masă a prizonierilor polonezi împuşcaţi în pădurea Katyń lângă Smolensk de către invadatorii germano-fascişti”, însă a renunţat la cauză după ce Statele Unite şi Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocaţii germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.

Problema responsabilităţii a rămas controversată în occident şi în aceiaşi măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârşitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece.

În Republica Populară Polonia, autorităţile au muşamalizat problema în acord cu cerinţele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyń a fost un subiect interzis în Polonia postbelică. Nu doar cenzura a reprimat toate referinţele la masacru, dar chiar şi menţionarea atrocităţilor era primejdioasă. Katyń a fost şters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi şters din memoria istorică. În 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripţie simplă, „Katyń, 1940”. Acest monument a fost confiscat de poliţie, în locul lui fiind ridicat un monument oficial dedicat „Soldaţilor polonezi – victime ale fascismului hitlerist – care se odihnesc în pământul Katyńului”. Subiectul Katyń a rămas un tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din 1989.

De la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar şi asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaş, confirmând totodată existenţa altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie şi Piatihatki.

După ce noi dovezi au fost descoperite de americani şi polonezi în 1991 şi 1992, în 1992 preşedintele Rusiei Boris Elţîn a scos din arhive şi a predat noului preşedinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împuşcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostaşkov şi Starobielsk şi din anumite închisori din vestul Ucrainei şi Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împuşcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Şelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hruşciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi şi i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor.

În timpul vizitei în Rusia a preşedintelui polonez Aleksander Kwaśniewski din septembrie 2004, oficialii ruşi au anunţat că doresc să transfere toate informaţiile despre masacrul de la Katyń către autorităţile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate. În martie 2005, autorităţile ruseşti au terminat investigaţii care au durat un deceniu. Procurorul şef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyń ca fiind 14.540 şi a declarat că masacrul nu a fost genocid – o crimă de război – sau crimă împotriva umanităţii şi de aceea nu există nici o bază de discuţie despre aceşti termeni judiciari. În ciuda unor declaraţii făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigaţiilor ruseşti, ca şi decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.

Datorită acestui fapt, Institutul Naţional al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigaţii. Echipa de procurori condusă de Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicaţi în darea ordinelor şi pe cei care au adus la îndeplinire execuţiile. În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în mod unanim o moţiune prin care se cerea declasificarea arhivelor ruseşti precum şi clasificarea masacrului de la Katyń ca genocid.

Deşi, chiar înaintea prăbuşirii URSS-ului, autorităţile ruseşti au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele ruseşti succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiţie a făptaşilor aflaţi încă în viaţă. Mulţi ruşi continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziştii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

+++

Lavrenti Pavlovici Beria

Lavrenti Pavlovici Beria

Au fost doar 20 de milioane de suflete în calea unui imperiu dezumanizat de 200 de milioane. Aceasta să fi fost vina poporului polonez? Şi noi am plătit prin deportările din Basarabia şi Bucovina…

Aici puteţi găsi Memorialul dedicat victimelor de la Katyn.

+++

Cine a fost Lavrenti Pavlovici Beria?

Lavrenti Pavlovici Beria (29 martie 1899  – † 23 decembrie 1953) a fost un politician sovietic şi şef al aparatului poliţienesc în timpul regimului lui Stalin.

S-a născut în satul Merheuli, lângă Suhumi, în Abhazia (Georgia), care în acele vremuri era parte a Imperiului Rus. Beria a intrat în rândurile Partidului Bolşevic în 1917, în vreme ce era student la o facultate tehnică în Baku.

În 1919, Beria a lucrat în serviciile de securitate ale RD Azerbaidjană.

În 1920 sau 1921, (părerile istoricilor diferă asupra datei), Beria a intrat în rândurile CEKA – poliţia secretă bolşevică. În acele timpuri, în Republica Democrată Georgiană – aflată sub controlul menşevicilor – a avut loc o rebeliune bolşevică. Armata Roşie a intervenit în forţă, invadând Georgia. CEKA a fost profund implicată în conflict, în timpul căruia menşevicii au fost înfrânţi, iar RD Georgiană a fost transformată în republică sovietică. Din 1922, Beria a fost numit adjunct al şefului OGPU-ului georgian, (succesorul CECA).

În 1924, Beria a condus represiunile împotriva rebeliunii naţionaliste din Georgia, în timpul cărora au fost executaţi aproximativ 10.000 de georgieni. Pentru „intrasigenţa bolşevică”, Beria a fost numit şeful „secţiunii politice secrete” a OGPU-ului din Transcaucazia şi a fost decorat cu Ordinul Steagul Roşu.

În 1926, Beria a fost avansat, devenind şeful suprem al OGPU-ului Georgian şi a devenit un apropiat al georgianului Iosif Vissarionovici Stalin, sprijinindu-l pe acesta în mod necondiţionat în toate acţiunile pentru acapararea puterii în cadrul partidului comunist şi a regimului sovietic. Sub coordonarea sa sunt eliminaţi mai mulţi membri incomozi din partid.

Chiar şi după ce nu mai locuia efectiv în Georgia, Beria a continuat să controleze partidul comunist din ţara sa de origine, menţinându-şi influenţa până la epurarea sa din iulie 1953.

În 1935, Beria era deja unul dintre cei mai de încredere subordonaţi ai lui Stalin.  În momentul în care Stalin a declanşat în 1934 epurările partidului şi guvernului după asasinarea lui Serghei Kirov, Beria a condus personal epurările din Transcaucazia, folosindu-se de prilej pentru a „rezolva” numeroasele animozităţi politice din republicile caucaziene. În timpul unui discurs rostit în 1937 el a afirmat: „Să ştie inamicii noştri că, oricine încearcă să ridice mână împotriva voinţei poporului, împotriva voinţei partidului lui Lenin şi Stalin, va fi zdrobit fără milă şi va fi distrus”.

În 1938, Stalin l-a numit pe Beria adjunct al Comisarului Poporului al Comisariatului pentru Afaceri Interne (NKVD), organizaţia care supraveghea organele securităţii statului şi ale poliţiei. Sub conducerea lui Nicolai Ejov, NKVD a declanşat operaţiunile de epurare ale societăţii sovietice – opresiunea şi persecutarea a milioane de oameni din întreaga uniune, declaraţi „duşmani ai poporului”. În 1938, represiunea căpătase o asemenea amploare, încât a afectat infrastructura, economia şi forţele armate. În septembrie, Beria a fost numit şeful Administraţiei Principale a Securităţii Statului a NKVD-ului, iar în noiembrie la înlocuit pe Ejov la comanda poliţie secrete. (Ejov a fost la rândul lui executat în 1940). A urmat o epurare în rândul cadrelor NKVD-ului. Un mare număr de ofiţeri au fost înlocuiţi cu persoane loiale lui Beria, mulţi dintre ei originari din Caucaz.

Lavrenti Beria

Lavrenti Beria

Deşi numele lui Beria este asociat întotdeauna cu „Marea Epurare” datorită activităţii sale de adjunct al şefului NKVD-ului, momentul în care el a ajuns la conducerea poliţiei secrete a marcat o scădere a amplorii represiunii. Peste 100.000 de oameni au fost eliberaţi din lagărele de muncă şi a fost admis că au fost comise unele „nedreptăţi” şi „excese”, pentru care de altfel a fost blamat doar Ejov. Cu toate acestea, această „liberalizare” nu a fost decât una relativă – arestările, deportările şi execuţiile au continuat în perioada următoare, pentru ca în perioada imediat de dinaintea dezlănţuirii celui de-al doilea război mondial, ritmul epurărilor să se accelereze din nou. În această ultimă perioadă, Beria a supervizat deportările „duşmanilor poporului’’ din statele baltice şi Polonia răsăriteană după ocuparea acestor regiuni de către URSS.

În martie 1939, Beria a devenit membru supleant al Biroului politic al CC al PCUS. Deşi nu a devenit membru plin decât în 1946, el era în această perioadă unul dintre cei mai importanţi lideri ai Uniunii Sovieitice. În 1941, Beria a fost numit Comisar General al Securităţii Statului, cel mai înalt rang din sistemul militarizat poliţienesc sovietic al acelor timpuri.

Pe 5 martie 1940, Beria a trimis nota nr. 794/B lui Stalin, prin care declara că ofiţerii polonezi prizonieri de război, care erau deţinuţi în lagăre din Belarus şi Ucraina sunt „duşmani înveteraţi ai Uniunii Sovietice” şi propunea membrilor Biroului politic executarea acestor prizonieri.

În 1944, în perioada în care germanii erau alungaţi de pe teritoriul sovietic, Beria a fost însărcinat cu „rezolvarea” problemei minorităţilor etnice acuzate de colaborare cu invadatorii – cecenii, inguşii, tătarii crimeeni şi germanii de pe Volga. Toate aceste grupuri „vinovate” au fost deportate în Asia Centrală Sovietică.

În decembrie 1944, NKVD-ul a fost desemnat suprevizorul programului nuclear militar sovietic. În calitatea sa de supervizor al programului nuclear sovietic, el a condus campania de spionaj pentru obţinerea datelor secrete ale programului armelor nucleare americane. Uniunea Sovietică, mulţumită eforturilor spionilor sovietici, a obţinut secretele tehnologice necesare pentru construirea şi testarea primei bombe nucleare sovietice. Totuşi, principala sa contribuţie a fost asigurarea forţei necesare pentru proiect din rândul celor deportaţi în lagărele de muncă. Sistemul Gulagului a asigurat mii de mineri în minele de uraniu şi constructori ai fabricilor de procesare a minereului şi ai poligoanelor de testare a armelor, aşa cum a fost poligonul nuclear de la Semipalatinsk şi cel din arhipelagul Novaia Zemlia. NKVD-ul s-a ocupat de asigurarea secretului operaţiunilor şi securitate proiectului.

În iulie 1945, rangurile poliţieneşti au fost transformate în conformitate cu sistemul gradelor militare, Beria devenind Mareşal al Uniunii Sovietice. Deşi el nu a avut niciodată o comandă militară efectivă, Beria, prin organizarea producţiei pe timp de război, a adus o contribuţie de prim rang la victoria sovietică în al doilea război mondial.

În perioada postbelică, în condiţiile în care Stalin se apropia de vârsta de 70 de ani, s-a declanşat o luptă

Stalin şi Beria

Stalin şi Beria

pentru succesiune printre apropiaţii dictatorului. La sfârşitul războiului, cel mai probabil succesor părea a fi Andrei Jdanov, liderul de partid al Leningradului din timpul războiului. Încă din timpul războiului, Jdanov şi Beria erau rivali. După 1946, Beria s-a aliat cu Malenkov pentru a bloca ascensiunea lui Jdanov.

După moartea lui Stalin, Beria a fost numit adjunct al primului ministru şi a fost reconfirmat şef al Ministerului de Interne, care a fost unit cu Ministerul Securităţii. Aliatul lui, Gheorghi Malenkov, a fost numit noul prim-ministru, devenind pentru scurtă perioadă de timp cel mai puternic lider sovietic. Beria era al doilea om ca putere în statul sovietic, dar, dată fiind lipsa calităţilor de conducător ale lui Malenkov, ameninţa să devină cel mai puternic om din umbră. Hruşciov a fost ales Secretar General al partidului, ceea ce era considerată a fi o poziţie mai puţin importantă decât cea de premier.

Relatările despre căderea lui Beria variază mult. După o versiune recentă, Hruşciov a convocat o şedinţă a Prezidiului CC al PCR pe 26 iunie, în timpul căreia a lansat un atac la adresa lui Beria, pe care la acuzat că ar fi fost în slujba spionajului britanic. Beria a fost luat total prin surprindere. Au luat cuvântul împotriva lui Beria şi alţi membri ai Prezidiului, iar Hruşciov a propus demiterea imediată a lui Beria. Malenkov a apăsat un buton de pe biroul său – un semnal hotărât mai înainte cu mareşalul Gheorghi Jukov – şi un grup de ofiţeri de armată aflaţi într-o încăpere alăturată au năvălit în cameră şi l-au arestat pe Beria.

Beria a fost dus prima oară într-o închisoare militară din Moscova, iar mai apoi într-un buncăr al cartierului general al Districtului militar al captalei.

Ministrul apărării Nicolai Bulganin a ordonat unei divizii de tancuri de gardă şi unei divizii de infanterie să se deplaseze la Moscova pentru a descuraja orice intenţie a forţelor Ministerului de interne, loiale lui Beria, să încerce să-l salveze pe acesta din urmă.

Ziarul Pravda a anunţat arestarea lui Beria la iniţiativa lui Malenkov doar pe 10 iulie. Beria era acuzat de „activităţi criminale împotriva partidului şi statului”. În decembrie s-a anunţat că Beria şi şase dintre acoliţii săi se aflau „pe ştatele de plată a agenţiilor străine de spionaj”, „conspirau de mai mulţi ani să pună mâna pe putere în Uniunea Sovietică şi să restaureze capitalismul”.

Beria şi oamenii de încredere au fost judecaţi într-o şedinţă specială a Curţii Supreme de Justiţie a URSS, acuzaţii neavând dreptul la avocat şi la recurs.

Beria şi ceilalţi acuzaţi au fost condamnaţi la moarte. Când a fost pronunţată condamnarea la moarte, după cum avea să depună mai târziu mărturie Chiril Moskalenko, Beria a căzut în genunchi şi a cerut îndurare, dar el şi subordonaţii săi au fost executaţi imediat pe 23 decembrie 1953. Cadavrul lui Beria se presupune că a fost incinerat.

Conform altor versiuni neverificate, (printre care şi mărturia fiului lui Beria, Sergo), casa lui Beria a fost luată cu asalt de o subunitate militară pe 26 iunie 1953, iar viceprim-ministru a fost împuşcat mortal în timpul acţiunii. Mai mult, Sergo a mai afirmat că unul dintre membrii completului de judecată i-ar fi mărturisit că nu l-ar fi văzut niciodată pe Beria în viaţă.

Soţia şi fiul lui Beria au fost trimişi în exil la Sverdlovsk. De aici au plecat în 1964. Nina Beria a murit în 1991 în Ucraina, iar Sergo Beria, care a murit în 2000, a continuat până la sfârşit să apere reputaţia tatălui său.

După moartea lui Beria, MGB (Ministerul Securităţii) a fost separat de MVD (Ministerul de Interne), a fost redus la statutul de „Comitet”, fiind transformat în KGB. Din 1953 şi până la prăbuşirea Uniunii Sovietice, niciun şef al poliţiei sovietice nu a mai deţinut puteri atât de mari ca ale lui Beria.

În luna mai a anului 2000, Curtea Supremă a Federaţiei Ruse a respins cererea formulată de membri ai familiei lui Beria de revocare a condamnării din 1953. Cererea de revocare a condamnării a fost făcută pe baza legii ruse care permite reabilitarea victimelor acuzaţiilor politice false. Curtea Supremă a decis că „Beria a fost organizatorul represiunii împotriva propriului popor şi de aceea nu poate fi considerat o victimă”. Totuşi, Curtea Supremă a considerat că Vladimir Dekanozov, Pavel Meşik şi Lev Vlodzimirski au fost vinovaţi de abuz de putere, nu de crime împotriva statului, iar sentinţa lor a fost comutată postum de la pedeapsa capitală la închisoare pentru 25 de ani.

One Comment to “1940 – Masacrul de la Katyn”

  1. Va rugam sa promovati site-ul nostru. Detalii aici: http://codexalimentarius.info/?page_id=263

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: