O evocare a părintelui Dimitrie Bejan

Evocarea aparţine lui Marius Petrovici.

Anual, la început de an bisericesc (anul acesta: sâmbătă, pe 19
septembrie), rude şi ucenici apropiaţi se adună la mormântul părintelui
de la Hârlău pentru a săvârşi Sfânta Liturghie şi Parastas pentru
fericita odihnă a robul lui Dumnezeu Dimitrie preotul (1909-1995).

Părintele Dimitrie Bejan a fost unul dintre marii mărturisitori şi
supravieţuitori ai temniţelor comuniste. Din 1942 până în 1948 a trecut
prin mai multe lagăre sovietice, iar după 1948 a fost închis în
puşcăriile ţării natale tocmai pentru că susţinuse în faţa bolşevicilor
adevărul că Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc. Eliberat abia
în 1964, este urmărit şi prigonit de comunişti până după 1990, timp în
care rugăciunile şi sfaturile sale au întărit pe o mulţime de preoţi şi
credincioşi care îl cercetau.

În septembrie 1995 trece la Domnul,
lăsându-ne câteva dintre cele mai cutremurătoare mărturii ale perioadei
comuniste; o lume a suferinţei văzută cu ochii unui om care a trăit
minuni precum cele despre care ne vorbesc sinaxarele atunci când
istorisesc sfârşitul mucenicesc al sfinţilor primelor veacuri. Vom reda
în continuare un dialog pe care părintele l-a avut cu câţiva preoţi.

– Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi
suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta
suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie.

– Cum vă rugaţi în cei peste 20 de ani de puşcărie?

– Rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea
limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce
te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi
greutatea.

– Aţi cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

– Da. Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iaşi şi Ion
Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se
predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu.

– Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită
aţi făcut?

– Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, începând de la Prut
până la Stalingrad. Într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape
de Kiev, am botezat peste 300 de ruşi într-un iaz, fără mirungere, că
nu aveam atunci la mine Sfântul şi Marele Mir.  Cred că am ajuns de
am botezat peste 100.000 de ruşi.

– Cum spovedeaţi şi împărtăşeaţi soldaţii şi răniţii pe front?

– Răniţii, totdeauna individual; soldaţii, o singură dată în masă;
restul individual. În spatele frontului ofiţerii şi soldaţii îşi
spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte,
fiind la ora aceea în faţa morţii. Când eram în spatele frontului,
slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotaţi de Episcopia Militară cu
Altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine
soldăţească şi cărţi. Cântăreţi erau destui. Eram foarte bine dotaţi
pentru slujbe. Pe front, când era linişte, le duceam soldaţilor, chiar
în tranşee, agheasmă şi anaforă. Le primeau cu mare atenţie şi bucurie,
căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea.
Asta, de la general în jos. În Crimeea l-am împărtăşit pe Regele Mihai
şi altădată pe Mareşalul Antonescu. Şi ei erau în buza tunului. Eu
însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi,
având împărtăşania în buzunar, imediat m-am împărtăşit. Apoi am leşinat
şi m-am trezit la spital.

– Cum pregăteaţi ostaşii creştineşte, înainte de a merge pe front?

– În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta
Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică şi cu împărţire de anaforă şi
agheasmă şi cu broşuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai
aproape de front făceam numai agheasmă şi aceasta foarte prescurtată.

– Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la
Mănăstirea Oranki?

– În acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de oraşul
Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunaţi în trei lagăre 10-15000 de
ofiţeri din toate naţiile Europei, ba şi din Japonia. Eram organizaţi
în formaţii militare pentru muncă şi încartiruiţi în clădiri şi
bordeie. În Oranki a fost o mănăstire de călugări, toţi de viţă nobilă,
toţi intelectuali, cu bibliotecă, tipografie şi viaţă de obşte.
Tipăreau numai cărţi de mare preţ în serviciul Bisericii. Sovieticii au
desfiinţat mănăstirea. Pe călugării şi preoţii adunaţi de la mai multe
mănăstiri şi schituri, în număr de 11.000, în fruntea cărora era un
episcop, i-au împuşcat mortal prin anii 1919-1920, şi i-au aruncat unii
peste alţii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu
pământ. Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând nişte săpături
necesare lagărului, am dat peste nişte cadavre descărnate ca-n
Profetul Ezechiel. Un lung şanţ plin de moaşte. Toţi erau împuşcaţi în
cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu
ateii. În mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce
purta la piept engolpion şi icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea
conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu
agheasmă sfinţită de mine. Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului
de la Oranki, am scos moaştele întregi ale sfântului episcop dintre
miile de călugări martiri, le-am aşezat într-un sicriu făcut de noi
românii şi l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri,
un izbuc; adică o fântână unde izbucneşte apa în sus, după cum este de
curată viaţa aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt şi astăzi. Am
văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu
uşurinţă, ca şi cum abia ar fi murit!

– Pot fi consideraţi sfinţi acei călugări martirizaţi pentru Hristos?
Dar ceilalţi creştini ucişi în diferite feluri de atei, în timpul
comunismului, pot fi socotiţi sfinţi şi martiri?

– Da! Toţi, în masă! Cum sunt Sfinţii martiri, preoţi şi călugări, de
la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă.
Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar
numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi
aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini. În lagăr
la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uşi, că
nu era voie să ne rugăm public. În rest, fiecare se ruga la culcare şi
la sculare, cum ştia de la mama de acasă, dar toţi se rugau. Moartea
era în bordei: păduchi, ploşniţe, tifos, iar dincolo de uşă era un ger
cumplit şi munci neomeneşti. Aceeaşi atmosferă a fost şi în lagărele
din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta şi alte
lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul,
încet, ruşii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim
după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieşeam pe un platou din
curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice şi, în sărbători,
Sfânta Liturghie. Am reuşit să ne adunăm până la 23 de preoţi ortodocşi
români la Oranki, slujind toţi un fel de liturghie fără epicleză, la
început fără vase de slujbă ori procoveţe. Ne confecţionaserăm toţi
epitrahile din foi de cort nemţeşti, cu desene de păduri. Chiar la
început am avut un epitrahil scăpat din război şi adus în lagăr de
preotul căpitan Constantin Popescu. De la Piteşti.

– Am înţeles că tipăriţi câteva cărţi cu amintirile din lagăre. Este
adevărat că omul se roagă mai puternic în suferinţă?

– Da. În condiţiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe
Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin
„Doamne, ajută-mi!”. Şi Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi şi astăzi!

– Aţi cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

– Toţi. Se rugau excepţional de mult seara sau noaptea. Chiar şi în
paturile lor.

– Ce minuni deosebite aţi văzut şi aţi trăit în cei peste 20 de ani de
închisoare?

– Oamenii credincioşi, sătui de foame, de păduchi şi tifos, şi
condamnaţi la moarte, au supravieţuit ieşind la timp din puşcărie cu
fruntea sus, străluminaţi de Dumnezeu. Au fost din toate păturile
sociale, cu preoţii şi călugării umili în frunte.

– În ce măsură puşcăria poate fi considerată un canon de pocăinţă
pentru păcatele fiecăruia şi ale neamului nostru?

– Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele şi ale altora s-a
dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele neamului, jertfa noastră a
fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie
în întuneric şi încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la
Ierusalim. De altfel toată creştinătatea a uitat că Mântuitorul nostru
acolo a vieţuit, acolo a învăţat oamenii, acolo ne-a mântuit prin
jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer
de pe Muntele Eleonului. Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York.
Centrul întregului creştinism este la Ierusalim şi nu în altă parte!

– Cum vi s-au părut închisorile din România, faţă de cele din Rusia?

– Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia!

– Ce alte greutăţi aţi mai întâmpinat în perioada de prizonierat?

– Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am
contactat nici o boală. Am trecut şi prin închisori şi prin păduchi,
prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede.
Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine.
Simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. Îl simţeam că mă
apăsa. Simţeam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare.

– Ce făceaţi cu posturile?

– Nu puteam. Mâncam. Pe cât puteam, miercurea şi vinerea mă feream.
Miercurea şi vinerea dădeam la ceilalţi. Eu am avut odată un gurmand la
„zarcă”. Este o secţie foarte grea din Aiud, unde erau închişi cei ce
nu voiau să facă nici un compromis. Am avut un gurmand la zarcă. Un
învăţător, care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia
mea şi eu mă simţeam sătul. El mânca o porţie şi jumătate şi nu era
sătul. Eu mâncăm jumătate de porţie şi eram sătul. Ce te miri? De ce te
miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea!
Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame
nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau din
puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Şi am ieşit din puşcărie perfect
sănătos. Şi din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am
avut nici o boală.  Când am plecat de la Aiud, la 21 august 1964, ne-a
dus un miliţian până la gară. Ne-a scos bilete şi ne-a spus: „La
revedere, părinţilor!”. Eram doi preoţi şi trei mireni. Noi eram
ultimii care ieşeam. M-am uitat în urmă la poarta puşcăriei şi am
început a plânge! Aş fi voit să mor acolo!

– Care erau raporturile sfinţiei voastre cu securiştii care v-au păzit
la casa părintească douăzeci de ani!

– Am scris ceva, nu prea amănunţit. Mă băteau uneori la poartă şi în
casă, dar eu nu mă temeam. Trebuie iertaţi! Hristos ne va judeca pe
toţi. Am mai spus că nu simţeam durerile. La Jilava au fost uimiţi. Ne
băteau organizat, pe o scară specială de tortură şi eu n-am simţit
deloc durere. Ceilalţi din celulă strigau toţi la mine şi ziceau: „-
Strigă, părinte, că te lasă mai repede!” Dar nu mă doare! Eram tot
vânăt, dar nu mă durea deloc. Le-am spus: „Cum să strig, dacă nu mă
doare! „Dar nu vezi că eşti umflat tot şi vânăt?”. Ne băteau cu ciomege
pe toţi la rând, ca barbarii. Pare curios, părinţilor, dar n-am
strănutat 22 de ani! Am fost tot timpul activ. La a treia bătaie am
simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger, îngerul meu
de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci
supraomeneşti, dar eu eram fericit cu ajutorul Mântuitorului Hristos.
Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam
pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Părinţilor, am plecat
fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine
că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. „De unde
vii?”, m-a întrebat. „Vin din rai!  i-am răspuns. Nu vezi că
strălucesc?” Eram aşa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am
fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu! Toţi eram
curaţi în puşcărie. Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost!

Fragmente din cartea Bucuriile suferinţei, Edit. Mănăstirii Sihăstria,
2005.

One Comment to “O evocare a părintelui Dimitrie Bejan”

  1. Oamenii de calibrul asta sunt rari…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: