Semnul iubirii

Ora de religie. Profesorul vorbea despre cruce şi despre moartea lui Iisus pe
ea. Un elev se arătă nedumerit: „De ce oamenii după atâta timp ţin atât de mult la un instrument de tortură?
Ei îşi aşează pe pereţi în case crucea, o poartă la gât. N-ar fi mai potrivit un
semn al Învierii, nu unul al morţii?”
Profesorul le povesti atunci copiilor o întâmplare. Bunicul şi nepotul au ieşit în parc într-o iarnă. Lacul era îngheţat. Băieţelul nu rezistă să se dea pe gheaţa lucioasă.
Gheaţa nu era însă atât de groasă şi se sparse. Copilul căzu printre sloiuri.
Bunicul nu avu altă soluţie să-şi salveze nepotul decât întinzându-i bastonul cu care îl trase din apă pe băieţel. Îl înveli în propria haină şi-l duse repede acasă.
Copilul îşi reveni repede după o baie caldă. Bătrânul însă nu rezistă
sperieturii. Făcu un atac de cord şi muri.
Familia, după obicei, dădu de pomană din obiectele bătrânului. Veni şi rândul bastonului în care omul îşi sprijinise bătrâneţile.
Nepotul se opuse ca acel obiect să fie dat de pomană. Le spuse părinţilor: „Cu
acest baston bunicul mi-a salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât
cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă de
mine!”
După această poveste, copiii înţeleseră de ce oamenii ţin atât de mult la acea
bucătă de lemn numită cruce.

One Trackback to “Semnul iubirii”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: