Dimensiuni ale existenței omenești

Un articol de Bogdan Munteanu

Omul contemporan si-a pierdut profunzimea trãirii si limpezimea privirii spirituale, vietuind în sfera din ce în ce mai opacã si mai aglomeratã a agitatiilor cotidiene. Actele sale sociale sau politice sunt la rândul lor lipsite de o viziune în stare sã se ridice deasupra orizontului material, trãdând un optimism facil, aproape naiv s-ar putea spune. Drumul exterior pe care si-l croieste omenirea nu mai urmãreste o finalitate transcendentã, care sã iasã din planul orizontal al istoriei. Pe plan sufletesc peisajul apare la fel de dezolant. Cãile labirintului care duce cãtre centrul existential al fiintei umane sunt astupate cu noroiul vietii tumultoase de zi cu zi. Omul s-a înstrãinat atât de esenta sa lãuntricã, cât si de menirea sa metafizicã. Dar cel mai trist este faptul cã el rãmâne prizonier în sfera opacã si superficialã în care a intrat în mod deliberat, ajungând sã nu-si mai punã nici mãcar problema atingerii unor realitãti mai profunde, fie înlãuntrul, fie în afara sa.

Omul care se considerã “mãsura tuturor lucrurilor” aleargã neîncetat dupã cunoasterea de sine, nedându-si seama cã pentru a si-o reînsusi, nu este nevoie decât de un efort de vointã si de o privire rugãtoare si smeritã îndreptatã înspre tãriile cerului. Nu se poate spune cã omul nu a fost prevenit sau cã nu a fost îndrumat pe aceastã cale. Dar profetii au strigat în pustiu. În 1927, în scrierea sa de mare succes la acea vreme “Un nou Ev Mediu”, filosoful rus Nikolai Berdiaev punea acestei stãri de lucruri un diagnostic fãrã echivoc:“Umanismul, el însusi, îsi primeste adevãrata sa umanitate de la crestinism. Antichitatea nu era capabila sã i-o dea. Dar umanismul, în dezvoltarea sa, a separat umanitatea de fundamentele sale divine. Si iatã cã atunci când umanismul -la sfârsit- a despãrtit pe om de divinitate, el s-a întors, în acelasi timp, împotriva omului si s-a pus sã distrugã chipul acestuia; pentru cã omul este chipul si asemãnarea lui Dumnezeu. Când omul nu a mai vrut sã fie decât chipul si asemãnarea naturii -adicã un om natural- el s-a supus, prin aceasta, chiar fortelor elementare inferioare si si-a înstrãinat chipul. Omul este din nou hãrtuit de demonii în fata cãrora este neputincios a le rezista si de care nu se poate apãra. Centrul spiritual al personalitãtii omenesti s-a pierdut. Întoarcerea umanismului contra omului constituie tragedia timpurilor moderne.”

De atunci au trecut mai bine de trei sferturi de veac, însã “omul vremii noastre nu are timp”, ne spune Ernest Bernea. “El nu are timp pentru sine, pentru familie, pentru prieteni, pentru nimeni, nu are timp sã cugete, sã lucreze, sã se odihneascã, nu are timp sã trãiascã. Si-a pus rotitele lui Mercur la picioare si i-a dat drumul”  (“Cel ce urcã muntele”).  Golul sufletesc, o adevãratã cavernã care a sãpat în substanta lãuntricã a omului, este umplut cel mai adesea cu surogate efemere, fãrã consistentã. “Nouã, oamenilor de azi, ne lipseste rãgazul sufletesc, nu mai putem sta de vorbã cu noi însine, nu mai putem fi stãpâni la noi acasã, adicã în interiorul nostru”, continuã gânditorul român.

Ce ar trebui sã se întâmple, ce zguduiri ar trebui sã se producã pentru ca omul sã-si recâstige plenitudinea sufleteascã,  sã dobândeascã acea stare infinit mai autenticã si mai apropiatã adevãratei sale naturi, pe care o invocã si Ernest Bernea:“Pe omul bogat sufleteste si stãpân pe rosturile sale proprii si de îl doare viata, el o stie îndruma cãtre un act de creatie. Purtat de aceleasi doruri albastre ale salvãrii, el face sã rodeascã bogat fiece clipã, fiece suflu pânã la temeliile lumii si ale sufletului sãu însusi. Acest om nu e frânt niciodatã; el bea din plin, fãrã oprire, aburii calzi si aromati ai vietii. Poate fi trudit, poate fi întristat, dar niciodatã nerodit, sfãrâmat; el poate avea dureri cã-i om, rãmas om, alungat de doruri peste puterile sale, dar lui nu-i este furatã clipa, stinsã prezenta spiritului creator si, în acest fel, înlãturatã viata în conditiile potrivite naturii si destinului sãu propriu” ?

Într-un dialog imaginar între cei doi mari gânditori crestini amintiti mai devreme, un posibil rãspuns al lui Berdiaev la întrebarea cum îsi poate regãsi fiinta umanã tãria si sensul ar putea suna: “Avem puternice motive sã credem cã puterile creatoare ale omului nu pot fi regenerate si identitatea omului restabilitã decât printr-o nouã epocã de ascetism religios. Numai o astfel de epocã, singurã o astfel de epocã, revenind la sursele spirituale ale omului, va putea sã concentreze toate puterile acestuia si sã împiedice ca identitatea sa sã se pulverizeze cu totul. Omul trebuie sã ajungã la aceasta, ajuns odatã la culmea istoriei sale noi. Nu mai trebuie sã se bizuie pe o nouã renastere de nici un fel dupa secãtuirea puterilor sale spirituale, dupã rãtãcirea în pustiul vietii, dupã zguduirea asa de puternicã a identitãtii omenesti. Dacã ar trebui sã se stabileascã o analogie, ar trebui sã se spunã atunci cã ne apropiem nu de Renastere, ci de un început întunecos de Ev Mediu si cã va trebui sã trecem printr-o nouã barbarie civilizatã, printr-o nouã disciplinã, printr-un nou ascetism religios, înainte de a vedea nãscând zorile unei noi si inimaginabile Renasteri.”

Ce înseamnã aceastã regãsire, aceastã posibilã transformare, decât urmarea unui “îndemn la simplitate”? Pentru a-si reînnoda legãturile cu absolutul, omul trebuie sã-L caute pe Dumnezeu prin rugãciunea si prin fapta sa: “Rugãciunea este dãruire totalã, tainicã legãturã cu datele permanente ale firii, liberã supunere a durerilor creatoare, înãltãtor contact cu Dumnezeu. Linistea si bucuria ce o întovãrãsesc sunt semnele acestei rodnice legãturi si ale propriei noastre depãsiri. Adevãrata viatã interioarã se întretine prin faptã. Credinta fãrã faptã e ca o floare fãrã rod: se aratã într-o frumusete trecãtoare. Omul viu mânã pasii iuti pe drumurile creatiei; fãpturã a lui Dumnezeu, devine pãrtas la lucrarea dumnezeiascã.” (Ernest Bernea – “Îndemn la simplitate”)

Legãturile cu eternitatea au fost rupte prin revolta omului care pretindea cã este înlãntuit de ele. Omul s-a descãtusat, apucând-o pe panta libertãtii anarhice, uitând cã dupã deschiderea portilor cerului, acum douã milenii, când Dumnezeu a luat trup omenesc, a existat si o mânã de oameni care L-a urmat în deplinã libertate. Uitare care înseamnã de fapt o nouã rãstignire a Sa. A fi liber nu înseamnã însã a fi “liber de Dumnezeu”, afirmã Berdiaev: “Constiinta, morala, artele, statul, economia trebuie sã devinã religioase, în mod liber însã, si din interior, iar nu prin constrângere. Nici o teologie nu conduce din afarã procesul constiintei mele si nu îmi impune norme. Constiinta este liberã. Însã nu mai pot realiza scopurile constiintei fãrã sã ma întorc spre experienta religioasã, fãrã o initiere religioasã în misterele existentei. În aceasta sunt deja un om al Evului Mediu, nu un om al istoriei moderne. Nu caut autonomia religiei, caut libertatea în religie. Nici o ierarhie eclesiasticã nu conduce si nu regularizeazã azi viata socialã si viata statului. Nici un clericalism nu va putea sã foloseascã forta externã. Nu pot recrea statul si societatea, supusã însã descompunerii, decât în numele principiilor religioase. Eu nu caut autonomia statului si a societãtii în religie. Nu vreau, pentru nimic în lume, sã fiu eliberat de Dumnezeu, vreau sã fiu liber în Dumnezeu si pentru Dumnezeu.”

Sensul adevãrat al libertãtii cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om nu poate fi acela care duce la autodegradarea spiritualã a fiintei sale. Un om într-o conditie deterioratã, în care s-a împins de unul singur, nu-si mai poate însusi chemarea deplinã a libertãtii. Un asemenea om nu poate decât sã-si anuleze treptat propria libertate, secãtuindu-si astfel posibilitãtile creatoare. Cãci a fi cu adevãrat liber înseamnã a crea, a fãptui. Înseamnã a dãrui continuu, fãrã a te consuma. Înseamnã a arde, sporind totodatã sufleteste. Acesta este sensul autentic al libertãtii omenesti. Iar fapta de creatie a omului poate fi înteleasã “pe de-o parte în sens material, asa cum apare în viata mecanicã actualã, când omul lucreazã ca o masinã: materie din materie, elemente, functiuni, scopuri materiale. Pe de altã parte, fapta poate fi privitã în sensul ei spiritual, ca o functiune a ordinii superioare, a destinului nostru de oameni. În acest fel, a fãptui înseamnã a fi activ interior, a rodi pe calea credintei  si dragostei, înseamnã creatie. Fapta în înteles de colaborare a omului la opera lui Dumnezeu, este legatã de sensul adânc si permanent al trecerii omului prin lumea aceasta. Omului nu-i este îndeajuns sã cunoascã cuvântul lui Dumnezeu, nu-i este de ajuns sã aibã credintã si sã dea ascultare înnoirii, ci trebuie sã lucreze neobosit, sã fie un “împlinitor cu fapta”.” (Ernest Bernea – “Îndemn la simplitate”)

Mai este omenirea de astãzi în stare sã urmeze asemenea îndemnuri?  Pentru câti dintre noi înseamnã ele cu adevãrat ceva? Câti dintre noi luãm aminte la ele, înainte de a iesi din nou în tumultul de afarã,  agitându-ne si alergând zi de zi dupã efemere “realizãri” exterioare?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: