Interviu Christos Yannaras – Biserica si filosofii

Pr. Constantin Coman: V-as intreba pentru inceput, care este situatia in Grecia referitor la aceasta problema a relatiei dintre Biserica si intelectuali?

Christos Yannaras: Situatia din Grecia reflecta in mare parte ceea ce se intampla in Europa, care are un alt trecut, o istorie diferita de a noastra. Acolo, filozofia a incercat o separare de teologie pentru a-si cuceri o oarecare autonomie fata de controlul bisericesc. Fiindca Biserica Romano-Catolica, in special, a exercitat un control totalitar in veacurile Evului Mediu – si, intr-o oarecare masura, si dupa aceea – asupra gandirii umane, creatiei umane, stiintei. Pentru a-si apara libertatea, filozofii au spus: „Noi nu ne amestecam in nici un fel in problemele religiei si ale metafizicii. Prin urmare lasati-ne in pace, pentru ca noi suntem interesati de alte probleme”. Aceasta separare a filozofiei de teologie, sau a Bisericii de intelectualitate – ceea ce inseamna cam acelasi lucru – exista intr-o oarecare masura si in Grecia.

Pe de alta parte, in ultimii ani, in ultimele decenii, un numar mic, dar foarte important de intelectuali greci s-au intors catre traditia ortodoxa cultivata veacuri la rand de spiritualitatea greaca, au incercat sa distinga elementele specifice ale acestei traditii. Daca Grecia se deosebeste cu ceva de restul Europei, ea se deosebeste in aceea ca in traditia greaca, inca din Grecia antica, teologia, adica metafizica, este o parte a filozofiei. Daca scoatem din Platon sau din Aristotel teologia lor, nu mai ramane nimic.

Ce inseamna, de fapt, teologia?
Teologia este aproape identica cu ontologia; este inteleasa in legatura cu sensul existentei.
Ce inseamna sa existe ceva sau sa nu existe? Ce sens are sa existe? Care este inceputul, cauza primordiala a existentei? Care este scopul, care este finalitatea existentei? Acestea sunt intrebari pe care le pune si filozofia, si ceea ce astazi numim teologie. Prin urmare, separarea, diferentierea acestora este mai curand artificiala, falsa; ea nu exista in fapt. O parte a intelectualitatii grecesti de astazi a inteles foarte bine acest lucru.
As mai adauga, ca aceasta separare intre filozofie si teologie, intre Biserica si intelectualitate se sprijina si pe o alta neintelegere: aceea ca Biserica ar fi o parte a vietii, cea religioasa, care intereseaza pe unii oameni care nu au curajul de a aborda problemele majore ale existentei, ale vietii, ale comunitatii umane si se refugiaza in raspunsuri „religioase” gata facute, „conservate”, ceea ce ar insemna religia. Savarsesc insa o foarte mare greseala. Intai pentru ca Biserica crestina – si apoi traditia ortodoxa a Bisericii nu a considerat niciodata ca este o religie. Intotdeauna Biserica a vestit lumii un raspuns la intrebarea asupra vietii si a mortii. Se refera prin urmare la un mod anume de a exista, la o conceptie foarte concreta asupra lumii, istoriei, materiei, existentei.

Pr. Constantin Coman: Nu pur si simplu o teorie!

Christos Yannaras: Nu pur si simplu un ritual religios. Daca mai exista oameni de cultura, atat in Romania cat si in Grecia, care cred ca Biserica Ortodoxa este si ea o religie ca si celelalte religii, sa-mi ingaduie sa le spun ca se inseala. Savarsesc aceeasi greseala ca aceea de a considera muzica lui Mozart, sa zicem, ca pe o muzica usoara ce se poate canta intr-un loc destinat distractiei. Poate ca nu este exemplul cel mai potrivit, dar sper sa intelegeti ce vreau sa spun. Sa ignori universalitatea muzicii lui Mozart?! Daca o ignori, nu-i faci nici o paguba lui Mozart insusi. Mozart este ceea ce este, si muzica lui traieste si va trai pentru totdeauna. Tu esti pagubit pentru aceasta gresita intelegere, crezand ca muzica lui Mozart este potrivita pentru a crea atmosfera intr-un bar.

Prin urmare, daca consideri ca Biserica este pur si simplu o traditie religioasa, esti tu insuti pagubit, pentru ca pierzi o bogatie de problematizari, o bogatie extraordinara de gandire, experienta si expresie artistica ce a deschis intr-adevar, secole de-a randul, drumuri noi in istoria umana. Nu este intamplator ca Hegel a fost primul care a impus in istoria filozofiei pe marii Parinti ai Bizantului, pe Parintii capadocieni si pe continuatorii lor. E tocmai pentru ca geniul lui Hegel a inteles ce reprezinta aceasta traditie pentru gandirea umana si a considerat pe drept ca ei isi au locul lor in istoria filozofiei.

Pr. Constantin Coman: Personal, ca teolog, si mai ales ca preot al Bisericii, as vrea sa-mi exprim o plangere la adresa filozofilor si a oamenilor nostri de cultura, pe care de altfel ii apreciez foarte mult: e vorba de indiferenta pe care o nutresc fata de problemele Bisericii si in general fata de Sfanta Evanghelie, fata de credinta si de traditia ortodoxa. Acest lucru il doare foarte mult nu numai pe cleric, ci si pe credinciosul simplu, pe tot romanul, pentru ca civilizatia noastra este o civilizatie care izvoraste in toate amanuntele ei din modul de vietuire crestin-ortodox. Cum de poate trece un filozof, un om de cultura prin fata unei biserici fara sa gandeasca pana la capat ce loc detine aceasta biserica in cadrele generale ale vietii, in ansamblul vietii umane? Nu stiu ce am putea face.
Exista, desigur, si o responsabilitate a noastra, a oamenilor care reprezinta mai direct Biserica, credinta si traditia crestina.
Sunt incercari de depasire si de o parte si de cealalta, dar exista si o tensiune intre ceea ce numim intelectualitate si ceea ce numim traditie crestina, poate si pentru faptul ca in Biserica intra si oameni simpli, nu numai cei intelepti. Ne putem intreba insa ce este intelepciunea cea adevarata si unde o poate afla cineva? Exista acest dezinteres, poate si pentru faptul ca in Biserica intra toata lumea. Intelectualii, filozofii au constiinta ca ei alcatuiesc o elita si vor ca acest lucru sa fie subliniat intr-un fel anume.

Christos Yannaras: Daca imi ingaduiti, parinte Constantin, fara sa fiu prea exigent – si nici „nu pot sa fiu exigent in privinta lucrurilor pentru care nu port raspunderea -, cu toate acestea, as spune ca, de fapt, greul cade mai mult in sarcina Bisericii decat in cea a intelectualilor. Adica in aceasta instrainare pe care am suportat-o noi, toate popoarele ortodoxe, in ultimele secole – si romanii, si grecii, si sarbii, si bulgarii, si rusii -, Bisericile noastre au capatat o nuanta de religie, as zice. Ma voi explica, referindu-ma, desigur, mai ales la experienta noastra din Grecia. Nu stiu daca se intampla si la dvs. la fel, dar la noi, de exemplu, un mare numar de preoti nu inteleg diferenta dintre icoana bisericeasca si pictura religioasa, in timp ce intelectualul, artistul adevarat intelege aceasta diferenta; o intelege imediat. Daca un intelectual, un artist, un filozof intra intr-o biserica in care nu exista icoane adevarate, ci numai aceste tablouri sentimentale – fetele acestea dulcege renascentiste -, cand va vedea ca lumanarile si candelele nu sunt nici ele adevarate, din ceara si cu untdelemn, ci sunt electrice si ornamentale, cand va vedea ca randuiala dramatica a Sfintei Liturghii nu mai functioneaza, ci ca integral sau in parte s-a transformat in spectacol religios sau in auditie religioasa, ei bine, atunci simte ca lucrurile nu sunt autentice. Si daca, in general, putem spune ca intelectualii, artistii si oamenii de acest tip au o trasatura comuna, aceasta este cautarea autenticului. Daca Biserica va regasi modul corect de exprimare a vietii sale – in iconografie, in desfasurarea siujbelor, in muzica, in cantarea bizantina, in arhitectura, in toate -, atunci cred ca va reusi sa dea din nou o marturie mai puternica si pentru intelectuali. O marturie a faptului ca in biserica nu se intampla pur si simplu o manifestare religioasa, ci se savarseste, se implineste ca act un raspuns la intrebare esentiala asupra vietii si a mortii. Daca vrei sa cauti un sens in existenta ta, in existenta lumii, a istoriei, daca vrei sa gasesti nu numai mangaieri pentru viata de dupa moarte, ci sa gasesti o ontologie care sa lumineze aceasta enigma a mortii si sa-ti ofere o perspectiva a alter ego-ului si a libertatii tale nesupuse timpului si mortii, atunci vei intra in aceasta lucrare, in acest act al Bisericii. Desigur, daca un intelectual, un filozof ar banui ca exista asa ceva in Biserica, atunci ar inceta sa-l jeneze in vreun fel decaderea expresiei bisericesti, adica icoana nereusita.

Pr. Constantin Coman: Sunt intru totul de acord cu dvs. ca exista slabiciuni, ca traversam o perioada de criza a expresiei bisericesti in general, dar se presupune ca filozoful are posibilitati mai multe si mai mari decat un om simplu, si ar putea sa nu se impiedice de aceste neputinte, ci dimpotriva, sa le depaseasca mai repede si sa-i ajute si pe ceilalti sa gaseasca drumul cel bun. Ma tem ca exista altceva care tine pe filozof departe de Biserica cu orice chip. De multe ori spun studentilor si prietenilor ce castig mare ar fi fost pentru Biserica daca am fi avut inlauntrul ei, slujind si lucrand, un om de cultura ca Andrei Plesu, de exemplu, care are o usurinta extraordinara a limbajului… Exista din partea dansului unele incercari de apropiere de Biserica, dar se pare ca, in ciuda acestora, ramane totusi departe. Ce mare castig a fost pentru Biserica un sfant Vasile sau un sfant Grigorie Teologul, care au parasit filozofia lumeasca pentru Biserica, pentru a intra in Biserica si a sluji Evangheliei. Ma tem ca exista un mare obstacol (imi veti spune dvs. daca sunteti de acord sau nu): filozoful, ca si omul bogat, are o bogatie la care tine foarte mult, pe care nu vrea s-o risipeasca, sau s-o piarda in vreun fel.

Christos Yannaras: Eu as folosi un alt exemplu, parinte! Biserica – si cand vorbesc de Biserica inteleg Biserica Ortodoxa; in celelalte cazuri avem unele forme de instrainare a Bisericii – este o mare iubire. Nu poate cineva sa intre in Biserica numai pentru ca a fost convins cu argumente rationale, pentru ca i-a dovedit cineva ceva intr-un anume fel. In Biserica intri pentru ca esti coplesit de iubire sau pentru ca simti ca acolo exista un drum care te va putea conduce la a cunoaste plinatatea depasirii de sine si daruirii de sine din dragoste; sa iubesti si sa fii iubit intr-o plinatate de viata. Un filozof sau un artist se opune adeseori chiar si la a se indragosti – iertati-ma ca o spun; ma includ si pe mine aici. Ne place mai mult sa fim admirati decat sa ne indragostim. A fi admirat presupune un anumit farmec. Insa ma tem ca nu stie ce betie, ce frumusete este sa te daruiesti intreg unei iubiri. Aceasta deficienta a filozofului trebuie sa fie abordata ca atare. Trebuie ca cineva sa te ajute cu privirea sa pentru ca tu sa simti ce inseamna sa iubesti, nu numai sa fii admirat. Este foarte ispititor sa te admire oamenii, dar plinatatea bucuriei, atunci cand poti sa te daruiesti din dragoste, este la un alt nivel. Biserica are aceasta calitate de a te chema; iti da posibilitatea sa te daruiesti, la modul absolut, intr-o iubire. Sa te daruiesti in mod real, nu numai la nivelul ideilor. Viata Bisericii este lucrare, este act, si la lucrare ne cheama si pe noi. Nu am in vedere fapta morala – aceasta e cu totul altceva. Biserica nu foloseste cuvantul „morala”, ci pe acela de „asceza”. Ce este asceza? Un exercitiu continuu de a renunta la tine pentru a te putea darui celui pe care il iubesti.

Asadar, Biserica este o lucrare care certifica continuu sau conduce continuu la relatia de dragoste. Sfantul Ioan Scararul spune ca atunci cand vrei sa te rogi dar nu prea ai dispozitie s-o faci – fie ca esti obosit, fie ca te lenevesti -, sa incerci sa te rogi cu trupul, sa incerci sa faci metanii sau sa-ti faci semnul crucii, pentru ca – adauga Sfantul Ioan- rugaciunea nu este un eveniment intelectual, ci un act de iubire la care trebuie sa participe si trupul. Gasesc ca este foarte interesanta aceasta remarca.

Pr. Constantin Goman: Intr-adevar. Atunci cand cineva nu poate vedea „obiectul” dragostei, ar trebui sa-l ajutam putin.

Christos Yannaras: Da. Daca imi permiteti, eu as insista, spunand ca dvs., preotii si episcopii, puteti sa-i ajutati in mod deosebit pe intelectuali sa inteleaga ca viata Bisericii este o mare iubire. Modul in cate aveti de indeplinit acest lucru este arta Bisericii. Poate sa va para putin exagerat, dar cred ca experiente de secole certifica acest lucru. Importanta in biserica nu este predica, nu sunt ideile, nu sunt cuvintele – cuvinte si iarasi cuvinte, ci primul lucru ca insemnatate in biserica este arta. Pentru ca arta exprima viata, nu ideologie. Un pictor ori stie sa redea cu pensula si cu culorile experienta sa de viata, ori ceea ce face el este bun de aruncat. Un compozitor ori stie sa ne spuna prin muzica sa ceva cu totul deosebit din experienta sa de viata, ori e inutil. Eu as indrazni sa spun – si sa ma iertati ca va voi spune ceva atat de concret – ca in bisericile noastre ortodoxe, fie in Romania, fie in Grecia, fie oriunde in alta parte, daca episcopii si preotii hotarasc intr-o buna zi un singur lucru numai: sa inlocuiasca toate picturile religioase europene cu icoane bizantine; daca ar hotara sa inlature lumanarile si candelele electrice si sa foloseasca in locul lor lumanari de ceara si candele cu untdelemn, ar da nastere la o adevarata revolutie in civilizatia noastra.

Pr. Constantin Coman: Si n-ar parea chiar atat de greu din punct de vedere practic.
Christos Yannaras: Din punct de vedere practic nu, n-ar fi deloc greu. Dificultatea consta in a constientiza ce putere avem in mainile noastre si o lasam sa se piarda.

Pr. Constantin Coman: Sa tinem insa seama si de faptul ca cei mai multi dintre intelectualii, filozofii, oamenii de cultura despre care vorbim sunt botezati, sunt ortodocsi, si ca Biserica este o comunitate a celor botezati, ca toti suntem in Biserica si fiecare ar trebui sa-i simta si sa-i inteleaga pe ceilalti, cu slabiciunile si cu problemele lor, ca ar trebui, in fine, sa fim solidari in acest sens.
Spuneati ca filozoful, intelectualul, omul de stiinta are posibilitati sporite de a distinge intre autenticul si falsul artei bisericesti. Sa indrazneasca sa-si spuna parerea asa cum ati spus-o dvs. acum, cu un duh nu neaparat polemic, ci cu duhul dragostei. Sa spuna: „Uitati, aici, dupa cum inteleg si simt eu, un lucru nu este corect”.
Revin la o problema care persista in mintea mea. Citind Epistola I catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel, vedem ca bogatia intelepciunii omenesti este cea care-l impiedica pe cel care o poseda, la fel ca si bogatia materiala, sa se apropie de Biserica, de imparatia Cerurilor. Deoarece aceasta este o bogatie care ii capaciteaza atentia si initiativele. Poate ca si acest lucru trebuie luat putin in discutie.

Christos Yannaras: Nu putin! Vorbim de o lupta pentru a intelege ce inseamna viata ? ce inseamna moartea?. In aceasta lupta pentru a distinge intre viata si moarte, cred ca si cunoasterea exterioara, stiintifica ne-a ajutat mult in ultimii ani. Nu este intamplator ca Freud, sa spunem, identifica instinctul nostru cu interiorizarea narcisica, adica cu suficienta de sine…

A te inchide in tine, in egoismul tau si a te iubi pe tine insuti – aceasta inseamna moarte. Moarte nu in sens metaforic, moral, ci ca nevroza; este la propriu dezagregare psihica, moarte sufleteasca clinica. Dimpotriva, a cauta iesire din tine, din eul tau, si a-ti disciplina vointa in functie de vointa celorlalti oameni, sa comunici cu cineva, sa intri in relatie cu el, aceasta inseamna viata. Viata inseamna relatie. Prin urmare, cu cat omul concentreaza in sine mai multe elemente de suficienta de sine, de bogatie materiala, sau, cum ati spus, de bogatie de intelepciune, de cunoastere, cu atat devine mai zgarcit, mai iubitor de argint. Cu cat aceasta bogatie e pastrata mai cu strasnicie pentru sine, in aceeasi masura se indreapta, prin urmare, spre moarte. Dimpotriva, cel sarac, care nu are nimic, este liber. Unui sarac care are numai ce este pe el, chiar daca se intampla sa cada in mainile talharilor, nu-i este frica de nimic. De ce sa-i fie? El nu are de aparat nimic. Este liber. Nu-i este teama de nimic. Este o situatie extrema, dar o folosesc ca imagine, ca exemplu de libertate, de lipsa a egoismului.

Aceasta nu inseamna in mod necesar ca cine are intelepciune, cunostinte, stiinta trebuie sa le dea uitarii pentru a deveni liber! Avand masura libertatii, el trebuie sa simta ca ceea ce detine, detine pentru a administra, pentru a folosi, nu pentru a poseda, nu pentru a apara cu orice pret, si astfel sa inchida usa iubirii, oricarei provocari a iubirii, asa cum este Biserica. Nu stiu daca sunt foarte clar in ceea ce spun.

Pr. Constantin Coman: Eu am inteles foarte bine ceea ce vreti sa spuneti.
Christos Yannaras: Cred ca in traditia bisericeasca exista aceasta distinctie. Intelepciunea lumeasca este o intelepciune care urmareste sa interpreteze realitatea in sine. Te intereseaza un obiect material? Te intrebi ce marime are, ce greutate, ce forma, din ce este alcatuit, care este componenta materiei care-i alcatuieste. Intelepciunea lumeasca se termina aici.
Biserica spune ca nu numai intelepciunea Bisericii, dar nici intelepciunea filozofica nu se opreste aici. Merge mai departe. Primul pas este sa caute cine este cel care a facuti obiectul respectiv. Daca priviti un tablou, o pictura, nu vetii spune ca acel tablou este o panza in culori, ci veti spune ca este un Rembrandt, de exemplu, un Goya, un Van Gogh. Ce inseamna aceasta? Ca, prin intermediul acestor elemente materiale, vedeti un act creator personal, o persoana – persoana lui Van Gogh, a lui Rembrandt… Cand vad o priveliste minunata, un peisaj natural, daca sunt un om matur voi vedea in acest peisaj o persoana, persoana Creatorului sau, o Persoana care a creat acest peisaj natural pentru a ma chema pe mine la relatia cu El. Prin urmare, este o miscare de dragoste care mi se adreseaza mie. Aceasta este intelepciunea evanghelica sau filozofia cea adevarata, cum spun adesea Parintii Bisericii: cand poti sa distingi pe Creator de creatura, cand prin intermediul creaturii ajungi la o relatie personala cu Creatorul.

Pr. Constantin Coman: Sfantul Apostol Pavel insista asupra acestei teme si ne da o imagine pe care eu o regasesc in Biserica astazi. El spune ca nu multi dintre crestini apartin claselor sociale ale celor puternici, ale celor intelepti, ale celor de neam bun etc. Vorbind despre intelepciune, Sfantul Apostol Pavel intreaba: „Unde este inteleptul, unde este carturarul, unde este cautatorul acestui veac? Nu a dovedit Dumnezeu, nebuna intelepciunea acestei lumi? Fapta lui Dumnezeu, socotita de oameni nebunie, este mai inteleapta decat intelepciunea lor…”
Plecand de la aceste observatii pauline, as vrea sa comentati putin.

Christos Yannaras: Mai intai trebuie spus ca aceste remarci ale Sfantului Apostol Pavel au o motivatie istorica foarte concreta. Cred ca sugereaza clar tipul de filozof grec antic, al epocii lui Pavel, pentru care notiunea unui Dumnezeu in trei ipostaze era o nebunie, o absurditate. De ce era o absurditate? De ce era o nebunie? Pentru ca filozoful grec, mintea filozofica a grecului lucra pe categorii logice, cu deductii logice, cu relatii logice: daca exista Dumnezeu, Acesta trebuie sa reprezinte absolutul. Raportat la tot ceea ce este pamantesc, care este relativ si limitat, Dumnezeu trebuie sa fie absolutul. Logic nu pot exista trei absoluturi. Daca exista trei, doua dintre ele devin relative. De aceea, pentru grecul antic adevarul despre un Dumnezeu -Treime era o absurditate, o nebunie.

Apoi intruparea. Daca Absolutul devine om, un om care oboseste, transpira, are nevoie de mancare, de bautura acest lucru era de neinteles pentru un grec antic. Nu poate Dumnezeu sa devina om. Mai tarziu, mai ales incepand cu marii Parinti ai Bisericii din primele secole, staturi gigantice, gigantice si pentru istoria filozofiei – Sfantul Atahasie, Sfantul Irineu, apoi Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie Teologul, Sfantul Grigorie de Nyssa, mai tarziu Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Grigorie Palama -, acesti uriasi au reusit sa arate logicii grecului ca logica poate functiona si spre o alta directie. Ma iertati ca dau iarasi un exemplu necuvios: Einstein nu a anulat fizica lui Newton, ci deodata a deschis un alt orizont in fizica – principiul relativitatii, prin care putem vedea Universul printr-o perspectiva cu totul diferita. Progresiv, mai ales cand a aparut mecanica cuantica, am inteles ca aceasta a doua perspectiva este mai reala. O data cu aceasta, fizica lui Newton a fost putin marginalizata. Cred ca acelasi lucru au reusit Parintii Bisericii. O data cu acestia, filozofia greaca antica nu si-a pierdut valoarea. Fizica lui Newton, in ceea ce priveste experientele macroscopice, atata timp cat suntem intr-un spatiu pe care il controlam cu simturile noastre, este valabila. Dar ca sa intelegem si sa explicam componenta materiei trebuie sa mergem la mecanica cuantica.

Asadar, filozofia greaca veche este buna. Dar daca vrem sa raspundem la intrebarea care vizeaza viata si moartea, intrebare la care nu raspunde filozofia greaca, atunci trebuie sa avem perspectiva Sfintei Treimi, a intruparii lui Dumnezeu, a celor doua firi si a unui ipostas in Hristos si toate celelalte, care nu sunt idei, ci reprezinta un limbaj prin care se exprima raspunsul la intrebarea ce priveste viata si moarte.

Pr. Constantin Coman: Unde este, in toate acestea, locul descoperirii lui Dumnezeu? Dumnezeu ni Se reveleaza. Sfantul Apostol Pavel spune ca tainele existentei ne sunt descoperite de Duhul lui Dumnezeu. Altfel omul nu le poate aborda. Apoi, tot Pavel spune ca numai omul duhovnicesc poate sa se apropie si sa inteleaga aceste taine. Si, mai departe, omul nu poate gasi modul de a le exprima daca Sfantul Duh nu-i daruieste, nu-i descopera „cuvintele” prin care sa se exprime. Nu stiu daca am fost prea clar. In fine, problema revelatiei dumnezeiesti! Avem de-a face cu o descoperire a lui Dumnezeu in persoana lui Hristos, in prezenta istorica a lui Hristos in istoria Bisericii in general, revelatia care ofera omului posibilitatea de a vedea si a intelege unele lucruri pe care singur, numai cu puterile lui, nu ar fi putut sa le inteleaga.

Christos Yannaras: Permiteti-mi sa spun aici ca pentru multi intelectuali cuvantul „revelatie” este inteles putin gresit. Si poate ca pe buna dreptate, pentru ca el este gresit folosit si de catre oamenii Bisericii. „Revelatie” nu inseamna – cred – ca in orizontul cunostintelor mele intervine deodata un factor magic, un fel de magie.

Pr. Constantin Coman: Sunt intru totul de acord cu dvs. Eu pot parasi cuvantul. Nu ma intereseaza cuvantul in sine, ci realitatea, evenimentul pe care il exprima.
Christos Yannaras: Desigur, dar si cuvantul „revelatie” are un sens complet. Un lucru trebuie sa lamurim: nu este ceva magic, nu este ceva „supranatural”, adica inexplicabil. Revelatie inseamna ceva asemanator – imi permiteti, chiar cu riscul de a fi gresit inteles – cu experienta pe care o facem cand se intampla sa iubim un om. Putem fi prieteni de mici copii, dar deodata ne indragostim de celalalt. Este o revelatie. Ce este aceasta revelatie? incepem sa vedem intr-alt fel. Daca exista o definitie a dragostei, cred ca aceasta este: incepem sa vedem lucrurile diferit.

Pr. Constantin Coman: Mutand lucrurile in spatiul relatiei cu Dumnezeu, al relatiei dintre om si Dumnezeu, in problema esentiala a vietii si a mortii la care v-ati referit – problema mantuirii, la care grecul antic, chiar si iudeul cautau solutii, in nici un caz in directia din care a venit, ci dimpotriva, in directia opusa -, Dumnezeu se descopera in acte de viata, in istorie, in teofanii si descopera omului ca izbavirea din robia raului, a pacatului si a mortii se afla in cruce. Pana atunci omul n-a putut in nici un fel sa intuiasca aceasta solutie. Nu a mers spre directia aceasta nici inteleptul grec, nici iudeul legii si nici altcineva. Aceasta este o revelatie care are drept motivatie iubirea lui Dumnezeu. Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea si pe om…!

Christos Yannaras: Sunt absolut de acord cu dvs. Exista insa doua modalitati de a interpreta cuvantul „revelatie”. Una este cea obiectiva. Ceea ce ati spus dvs. o defineste minunat. Intr-adevar, intr-un moment anume, intr-un timp concret, atunci cand a venit plinirea vremii, are loc o interventie a lui Dumnezeu in istorie, ca prezenta istorica, persoana istorica. Aceasta este revelatia carui lucru? A aceluia ca Dumnezeu poate fiinta in modul de existenta al omului, ca persoana. Drept consecinta, omul, persoana umana poate exista independent de stricaciune si de moarte in modul de existenta al lui Dumnezeu. Acest lucru este o revelatie. Dar este in acelasi timp o formulare obiectiva.

Fiindca vorbim despre intelectuali si artisti, premiteti-mi sa subliniez faptul ca exista si o a doua perspectiva de intelegere a revelatiei, si anume cum pot eu sa ajung la revelatie. Aceasta nu se poate intampla numai spunandu-mi dvs. – asa cum am spus mai inainte – ca Dumnezeu intervine in istorie. Ca sa ajung eu sa simt acest lucru, sa-l recunosc, trebuie sa parcurg personal un drum. Acest drum personal – si aici ne ajuta experienta drumului Bisericii in istorie il voi parcurge prin intermediul unei asceze. Este nevoie de lepadare de sine, de renuntare la sine. Sa renunt la unele prioritati egocentrice, adica sa ma daruiesc unei relatii. Atunci pot sa inteleg si diferenta de limbaj; ce inseamna cuvantul „persoana”, cuvant pe care il folosim cu referire si la Dumnezeu si la om, dar nu cu referire la animale, de exemplu. Poate un animal sa fie extraordinar de frumos, sa-l iubim…

Pr. Constantin Coman: Nu-l numim persoana!
Christos Yannaras: Nu-i vom spune in nici un caz persoana! De ce? Pentru ca nu are libertatea realizarii de sine, nu poate sa se realizeze sau sa se autodistruga. Aceasta ultima libertate o are numai omul. Atunci se va lumina intelesul cuvantului „persoana”, al cuvantului „libertate”, al cuvintelor „Hristos Iisus”, „Biserica”. Ma tem ca astazi cei mai multi dintre intelectuali inteleg cuvantul „Biserica” mai mult ca institutie. Nu stiu ca definirea Bisericii si revelarea ei este intrunirea in jurul Sfintei Mese, a Sfintei Euharistii, intrunirea clerului si a poporului in jurul Sfantului Altar. Nici patriarhul si nici episcopul nu au dreptul sa savarseasca, in traditia ortodoxa, Sfanta Euharistie daca nu participa si credinciosi laici. Acest lucru inseamna ca fara „trupul” Bisericii care sa se constituie in jurul Sfantului Altar nu poate lucra nici o functie bisericeasca. Toate aceste lucruri trebuie sa le afle intelectualii nostri pentru a intelege ca Biserica este o celula vie, un act care continua sa se savarseasca si sa insumeze o traditie de secole. Si daca vor sa cunoasca aceasta traditie, nu vor ramane numai la lectura unor carti, ci trebuie sa devina partasi ai acestui act comunitar, ai acestui „cine”. Acesta este punctul de plecare pentru accesul personal la revelatie.

Pr. Constantin Coman: O alta intrebare pe care as vrea sa v-o pun. Noi am trecut printr-o perioada foarte dificila ce a durat cateva decenii; aceste timpuri au fost marcate de negarea lui Dumnezeu, de indepartarea cu orice pret de Biserica. Sistemul politic comunist si ateu dorea cu orice pret ca omul sa paraseasca Biserica, sa-L paraseasca pe Dumnezeu, sa-si lepede credinta. (Poate ca n-ar fi trebuit sa spun acest lucru aici eu, ca preot, dar in fine!) Profesorii din scolile satelor noastre, dar si medicul din sat si cea mai mare parte dintre intelectuali au fost primii care au facut acest pas: au uitat foarte repede de Biserica si de Dumnezeu de credinta parintilor si de traditia crestina. Nu neaparat sub presiunea ideologiei comuniste materialiste, ci si datorita unor premise istorice care au existat si inainte de instaurarea comunismului.

As dori sa ma refer la raspunderea pe care o are un profesor, un invatator, un intelectual dintr-un sat, pe care lumea din jur il investeste cu atata credit, ii arata atata incredere, spunand: „Daca acest om, care stie carte, se departeaza de Biserica, inseamna ca ar putea avea vreun motiv serios”. V-as ruga sa vorbim putin despre aceasta responsabilitate a intelectualului, a filozofului, a artistului; ca persoane publice catre care sunt indreptati cu incredere ochii celorlalti, tocmai pentru ca cei dintai stiu carte.

Christos Yannaras: Parinte Constantin, ma tem ca nu putem sa cerem responsabilitati din partea unor oameni care nu au constiinta acestora. Trebuie mai intai ca acesti oameni sa se trezeasca pentru a ajunge la constientizarea responsabilitatii si abia apoi sa se ceara de la ei urmari concrete ale acestei responsabilitati. Nu stiu daca lucrurile au mers si in Romania asa cum au mers si merg in Grecia, in Grecia, intelectualitatea progresista este intelectualitatea de stanga, cea care – ingaduiti-mi sa emit o judecata – a adus foarte mari pagube tarii si poporului, care este vinovata de crime morale. Chiar si astazi, dupa caderea sistemelor politice marxiste, dupa prabusirea blocului comunist, intelectualitatea greaca continua sa fie marxista. Acest lucru frizeaza absurdul. Trebuie sa fii aproape cretin ca sa continui in aceasta ideologie. Si totusi…

Pr. Constantin Coman: Carui fapt se datoreaza aceasta?
Christos Yannaras: Dupa parerea mea, se datoreaza unui factor anterior si mult mai profund: faptului ca noi, popoarele ortodoxe, am fost vrajiti de stralucirea civilizatiei occidentale si am lepadat traditia noastra, ca sa nu spun chiar ca am dispretuit-o. Celor mai multi dintre acesti intelectuali despre care va vorbesc le este rusine ca sunt greci. Ar prefera sa fie – stiu eu? – belgieni, olandezi, adica sa apartina celor mai modeste popoare ale Europei decat sa fie greci, sa aiba cinstea unui popor care supravietuieste de 3500 de ani. De ce aceasta? Pentru ca i-a vrajit tot ceea ce este european si nici macar nu au incercat sa cunoasca traditia tarii lor. Nu spun ca ar fi trebuit sa cunoasca dogmatica ortodoxa, ci sa stie ce este Sfanta Sofia, Kapnicareea in Atena, manastirea Dafni. Nu numai arhitectura acestora, ci sa stie ce traire, ce experienta de viata a dat nastere la aceste capodopere arhitectonice, ce intelegere, ce sens al lumii este intiparit in aceste lucrari de arta, fie si numai din ; motive de informatie stiintifica; nu mai mult. Sa nu creada, dar sa se intereseze pentru a le cunoaste.

Pr. Constantin Coman: Exact aceasta plangere o avem si noi aici!
Christos Yannaras: Ma tem ca aceasta situatie este rezultatul unei occidentalizari fara cea mai elementara privire critica, care s-a impus in randul intelectualitatii tarilor ortodoxe.
Pr. Constantin Coman: La noi, acum, exista un mare interes, si in randul tinerilor dar si in randul intelectualilor, fata de problemele duhovnicesti, fata de tematica religioasa in general. Sunt scoli si chiar facultati care au cerut catedre de istoria religiilor, exista licee care au cerut aceasta catedra. M-am plans fata de un preot si profesor care preda istoria religiilor: „De ce istoria religiilor?” – l-am intrebat. De ce nu exista interes pentru istoria Bisericii noastre, a Bisericii locului? Sa se afle de ce punem crucea la capataiul mortului, care este rolul slujbelor de pomenire a mortilor, ce rost au lumanarea, icoana, preotii, toate acestea…

Christos Yannaras
: De unde aceasta extraordinara arhitectura pe care o aveti in Bucurestiul vechi, bisericile vechi?
Pr. Constantin Coman: Exista un complex pe care trebuie sa-l depasim. Parintele Dumitru Staniloae cerea cu mare amaraciune din partea scriitorilor nostri sa se inspire din viata romanilor, pentru ca viata lor, arta lor sunt imbibate de spiritualitate ortodoxa. Civilizatia noastra despre care vorbiti este ortodoxa.

Christos Yannaras: Poate ca la un moment dat trebuie sa se schimbe si atitudinea oamenilor Bisericii fata de acest tip de intelectualitate. Trebuie sa-i ironizam un pic. Este vorba de o inapoiere. Sa fii roman si sa ignori, sa zicem, pe parintele Dumitru Staniloae sau arhitectura bisericilor din Romania, sau sa fii grec si sa nu stii nimic despre intelesul arhitecturii Sfintei Sofia, a bisericii Kapnicareea, sau despre sfantul Grigorie Palama inseamna sa fii demn de tot dispretul – iertati-ma ca spun aceste lucruri.
O data si o data trebuie sa inteleaga si intelectualii ca nu pot fi intotdeauna in ariergarda unui mimetism, a unei maimutareli a Europei. Daca vor sa fie vrednici de numele lor, sa se aseze si sa cerceteze spatiul in care traiesc si traditia locului. Sa o respinga! N-am nimic impotriva…

Pr. Constantin Coman: Dar dupa ce o cerceteaza si o cunosc.
Christos Yannaras: Exact! Daca vin si ne demonstreaza ca Grigorie Palama nu este vrednic de incredere, ii voi respecta intru totul. Dar sa-mi demonstreze acest lucru, dupa ce au studiat. Cred ca a venit ceasul sa le cerem acest lucru.
Pr. Constantin Coman: Ce prevedeti pentru viitor? Nu numai pentru situatia de la noi, ci in general pentru Rasaritul ortodox, pentru ca suntem, totusi, o unitate.
Christos Yannaras: Nu pot sa fac proorociri. Ceea ce simt citind ziarele este faptul ca, in starea de lucruri actuala, in imprejurarile politice actuale, popoarele ortodoxe sunt datoare sa realizeze o mai mare apropiere si intelegere intre ele. Daca nu o facem la timp, va fi in dauna noastra. Aceasta nu inseamna sa ne aliem impotriva cuiva, sa-i privim pe ceilalti ca adversari. Nu! Ci sa simtim ca noi, popoarele ortodoxe, avem un limbaj comun, avem o traditie comuna, de secole, care are o mare insemnatate. Pentru noi nu este valabil contractul social, ci imediatul relatiei; pentru noi nu functioneaza rationalismul unui cod, ci cuvantul drept al comuniunii corecte de viata. Toate acestea ne aduc aproape, si de aceea trebuie sa le valorificam. Cred ca astazi a venit ceasul sa facem acest lucru.

Pr. Constantin Coman: Pentru a incheia, v-as intreba – desi suna foarte jurnalistic – daca aveti vreun mesaj direct catre colegii dumneavoastra din Romania, catre filozofii romani. Aceasta pentru ca nu am avut posibilitatea comunicarii directe cu ei.
Christos Yannaras: Unor oameni ca aceia pe care i-am cunoscut, si care m-au fermecat pur si simplu, le-as lasa ca un semn personal un cuvant, un cuvant pe care as vrea sa si-l improprieze, sa se ocupe de el: a fi ortodox inseamna o mare noblete. As vrea sa verifice acest lucru. Sa nu creada aceasta pentru ca o spun eu. Nu ar avea nici un motiv sa ma creada. Dar ii rog sa verifice ei insisi aceasta afirmatie: aristocratia adevarata a Europei este ortodoxia. Sa cerceteze si sa-mi demonstreze ca nu am dreptate.
Pr. Constantin Coman: Va multumim foarte mult.
Christos Yannaras: Si eu va multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: