”Avea ceva de Noe în el”

Mircea Vulcănescu

Mircea Vulcănescu

Constantin Noica despre Mircea Vulcănescu

„În primele rânduri când l-am reîntâlnit, am fost surprins să văd că nu şovăie să stea îndelung de vorbă cu noi, atât de tineri şi necopţi cum eram. Era ca şi cum ar fi avut nevoie de solicitarea noastră. În realitate, nu reprezentam o solicitare pentru el, ci eram un pretext. Avea nevoie de alţii. Am simţit-o ca o slăbiciune a sa, şi poate că aşa era. Trebuia să scoată la lumină, din zăcămintele fiinţei sale, tot ce era îngropat acolo. Nu ştia nici el care-i gândul de dindărătul lui, cu atâtea lucruri învăţate, altele doar presimţite, altele născocite pe loc. Avea ceva din ceea ce spunea Guicciardini despre Savonarola: când vorbea filosofie, părea că se naşte din el. Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el. Poate că vroia şi el, cultivându-ne spre uimirea noastră, să ştie ce ştia. Dar teribil de mult îi plăcuse o vorbă a lui Nae Ionescu la examenul său. Profesorul îi dăduse bilă albă fără să-l asculte. Mircea insistase:
– Vreau să mă ascultaţi.
– Dar de ce să te ascult?, îl întrebase profesorul.
– Ca să văd ce ştiu, răspunsese Mircea.
– Tocmai de aia nu te ascult, ca să nu-ti închipui că ştii ceva, replicase Nae. (…)
Era chiar ceva uluitor şi dezarmant pentru fiecare dintre noi: ştia mai bine decât noi, uneori, ceea ce credeam că putem socoti problema noastră. Când Sănduc Dragomir i-a dat o pagină în legătură cu problema „oglindirii”, Mircea i-a răspuns a doua zi cu cinci pagini în care învăluia problema în toate felurile. Când Gusti i-a cerut să scrie despre el în anuarul „Arhiva [pentru ştiinţa şi reforma] socială”, a scris un studiu, Sistemul domnului Gusti, care l-a făcut pe acesta, pare-se, să exclame candid în faţa altora: „Am sistem! Am sistem!”. Despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme (mă tem că manuscrisul s-a pierdut), despre care, în clipa când ne-a citit-o, mi-am spus că l-ar fi mirat şi poate pus în ordine pe Nae însuşi, dacă se mai putea reface din incredibila lui descumpănire. Iar despre mine însumi, când mi-am făcut casa de la Andronache, a spus: „Dinu şi-a adunat prietenii să construiască împreună o casă”, adică exact ceea ce, nemărturisit, visasem.
Cita câteodată vorba aceluiaşi Nae: „Ne plăcea să vedem om căzând”. Dar lui însuşi îi plăcea, dimpotrivă, să vadă oameni şi situaţii închegându-se. Era cel mai extraordinar autor de proiecte. (Despre proiectul economic pentru Estul Europei trimis Preşedintelui Masaryk al Cehoslovaciei, acesta avea să scrie Elenei Văcărescu: „Il a des traits de genie”.) Putea la fel de bine să facă un proiect de grădină, de Stat, de joc, de Institut sau de ofensiva militară (a scris şi un studiu excelent despre războiul din 1916). Dar pentru că nici oamenii mari, nici cei mici nu aveau consistenţă, cum n-aveau situaţiile din jurul său, le-o dădea el, oricăreia. Îi plăcea tot şi se bucura de toate, pentru că era în situaţia de-a investi cu sens totul. Nu se plăteşte o atât de bună întâlnire cu lumea?

Nimeni nu s-a bucurat ca el de „Criterion“, gruparea sortită să dureze numai doi ani, a generaţiei tinere. Tot ce se făcea acolo era lucrul făcut, plus Mircea Vulcănescu. Comentariul său, în orele de cafenea, după întâlniri şi conferinţe, era de fiecare dată mai interesant decât ce se făcuse. În fapt, era ca un nou simpozion ţinut de Mircea singur, cu vocile sale mai multe, suprapuse ca pe registrele unei orgi. Dar, deşi putea fi el însuşi un simpozion, nu se grăbea să ia parte activă la toate şi nici măcar nu se prefera. La un simpozion despre Husserl a avut modestia să citească el filele lui Ionel Gherea, care era prea timid spre a apărea în faţa publicului. Dar le-a citit atât de bine, nuanţând cu atâta meşteşug gândurile rafinate ale autorului, încât a entuziasmat sala, ceea ce cu siguranţă Gherea nu ar fi reuşit. Pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperării, el a fost cel dintâi care să-l îmbrăţişeze, intuind extraordinara promisiune a tânărului ardelean de 21 de ani, care-şi târa existenţa prin cămine studenţeşti şi încerca să zgâlţâie din temelii lumea bunului Dumnezeu. De altfel, tot Cioran era cel mai bun partener de discuţii prin cafenele. Pe Eugen Ionescu, care era pe punctul să nu capete premiul scriitorilor tineri, deoarece „les bien pensants” se opuneau, el l-a susţinut şi explicat atât de bine printr-un memoriu (care s-a păstrat), încât a trebuit să fie premiat [Ceea ce nu l-a impiedicat pe marele dramaturg al absurdului sa-l trateze cu o nerecunostinta aproape grobiana, n.n.].

Era inima şi temeiul în grupul ce-şi spunea „generaţia tânără”, deşi se manifesta în public cel mai puţin. Dacă Mircea Eliade era socotit „şeful” generaţiei (dinainte de abdicarea ei de la pură cultură şi pierderea în dezbinarea politică), Mircea Vulcănescu era cel care o legitima în adânc, aşa cum a făcut-o în conferinţa despre generaţia tânără, ţinută ca purtător de cuvânt al ei împreună cu Mihail Manoilescu, omul politic matur şi doritor poate s-o anexeze politic. Când, puţin după aceea, Paul Morand a vizitat Bucureştii, despre care a şi scris o carte, tânărul care avea să-i facă o impresie deosebită, cum o scrie în cartea sa, era tocmai el. Cu toţii l-am fi ales pe el să ne reprezinte nu numai în faţa generaţiilor vechi sau a străinilor, dar şi în faţa oricărei instanţe şi a Marelui Străin. arca1Gândindu-mă că l-aş alege pe Goethe să ne reprezinte, ca un Noe al timpurilor mai noi, înaintea bunului Dumnezeu, avea să-mi treacă prin minte şi chipul lui Mircea Vulcănescu. Avea ceva de Noe în el. Ar fi ştiut să umple cum trebuie o arcă. (…)

Până în ceasul când aveam să înţeleg natura excepţională a dezordinii sale, vedeam că trec anii şi el nu intră în ordine pe măsura sa adevărată. Făcea desigur, la Oficiul de Studii al Ministerului Economiei, rapoarte „geniale”, pe care însă mă întreb dacă oamenii le luau în serios măcar cât preşedintele Masaryk; aveam din când în când ecouri de la neobişnuitul seminar de etică pe care-l ţinea, ca modest asistent, pe lângă catedra lui Guşti; ne urmărea şi ne judeca prieteneşte pe toţi (romanele lui Eliade, poeziile lui Dan Botta, traducerile mele filosofice, unde-mi găsea nu numai greşeli, dar şi întorsături „franceze” de vorbire); era o mare prezenţă printre noi, dar undeva şi o dureroasă absenţă, sau mai degrabă o evaziune. Şi totuşi, ce impresionant devenea, asimila, se maturiza în toate, ne-trădând nimic din sărăcirea treptată a celor ce trăiesc din reuşitele timpurii. Cu excepţia creaţiei, totul sporea în fiinţa sa spirituală. Merita să trăieşti ca să fii Eckermann-ul unui om ca acesta.
La capătul lui ’42 când începea să fie limpede totul pe linie istorică, ne-a comunicat că i-au rămas în buget 6 milioane lei disponibili şi că se gândeşte să propună înfiinţarea unui Institut de cercetări filosofice. Era exact ce visasem pentru cultura noastră şi pentru câţiva dintre noi, rebelii „şcolii”. Dar în clipa aceea ne-a apărut drept ceea ce era: un pas de dans.

Între timp, istoria se rostogolea mai departe şi el comenta evenimentele cu un ochi rece, de expert al războiului. Spre sfârşitul acestuia ne-a transmis că Ică Antonescu vrea să depună bani în Elveţia pentru a salva vreo 200 de intelectuali tineri. „Eu nu voi pleca”, a adăugat. Cum era să plecăm noi? Şi cum era să plecăm fără el? Dar el avea ceva de făcut în continuare, în timp ce în noi totul începea să fie suspendat. El avea de apărat ce mai putea fi apărat. „Am salvat de la nemţi două vagoane de aur”, mi-a spus într-o zi, când schimbarea nu se produsese încă. Fireşte că pe urmă au luat ruşii cele două vagoane. Dar el îşi făcuse datoria.

Câteva luni după aceea, când ştia bine că este ameninţat ca fost şi actual demnitar, a început să ne cheme la Direcţia Datoriei Publice, unde revenise, spre a discuta Hegel. Nu putea fi vorba de discuţie, căci el făcea alergie la tot ce este „fluiditate” hegeliană. Dragomir spunea un lucru pentru hegelianism, el aducea în replică cinci contraargumente. Din nou „teologizam”, şi era admirabil. Dar era perfect lucid în ce priveşte situaţia sa şi a altora, iar într-o zi, după o discuţie, să spunem, cu privire la ierarhiile îngereşti în opoziţie cu dialectica hegeliană, ne-a dus într-o odaie alăturată, a ridicat capacul unui cufăr plin de dosare şi ne-a spus: “aci sunt toate piesele justificative pentru cuvântul meu de apărare în procesul ce mi se va face”.

Avea să-l rostească, şi el există. L-am citit cândva şi am simţit că admirabila apărare pe care, făcându-şi-o sie, o făcea de fapt ţării, în rezistenţa faţă de impactul german, era în gol. O ştia şi el. Cândva îmi povestise despre podul făcut de nemţi spre Siret, într-un punct unde bătrânii locului le spuneau că va fi luat de ape. Nemţii l-au făcut, şi a fost luat de ape. Dar ei credeau că podul lor va ţine, pe când Mircea Vulcănescu nu spera nimic, în clipa aceea. Trebuia făcut un pod, o arcă. Trebuiau făcute bine.
Am căutat îndelung, după ani, în lăzile rămase la ai săi, pline cum erau de lucrări schiţate, note, proiecte, traduceri, toate bine clasate. Speram noi prea mult de la el? Nimic din ce a rămas nu-i dă măsura. Chiar dacă genialitatea lui nu era activă, ci reactivă, cum o simţisem de la început, ar fi trebuit să fie “altceva” acolo în lăzi. Dar mi se pare, acum, că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voinţa de creaţie.

N-a fost în ordine. Nimeni nu este în ordine, dar câţiva uită de aceasta – şi creează. El n-a uitat. N-a fost în ordine, ca acei Părinţi ai Bisericii sub magia cărora îl întâlnisem prima dată, singurii gânditori liberi să spună orice şi să vorbească despre scandalul lumii. Vedea cu ei dezordinea inimii, a gândului şi poate, în unele cazuri, a firii înseşi, în numele unei ordini de nedescris şi de nerostit. În acest sens a fost teolog, dincolo de tot ce a putut face în viaţă; dar cuvântările teologului s-au îngropat în inima sa.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: