Scrisoare către Maria

Părintele Sofronie

Părintele Sofronie

Este vorba despre o  scrisoare a părintelui Sofronie Saharov, stareț al mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex – Anglia, către una dintre surorile sale Maria[1]. Scrisoarea este datată pe  24 august 1973.

Dragă Maria, pace ţie.

Spuneai că v-ar interesa pe toţi să ştiţi cum văd viaţa bisericii în zilele noastre, problemele cele mai actuale ale epocii noastre. Ca răspuns la rugămintea ta, aş vrea să dau glas câtorva gânduri de căpătâi pe care le-am mai exprimat deja în anii ’50.

În noua versiune a articolului meu în franceză[2], am dezvoltat şi am explicat puţin mai pe larg aspectele care devin din ce în ce mai actuale. Vedem că problemele legate de unirea întregii lumi creştine preocupă din ce în ce mai mult ramurile creştinismului istoric, şî printre ele în primul plan se pune problema principiului care ar trebui să stea la temelia unităţii depline. Există trei curente principale:

1)      „ecumenismul”, Consiliul mondial al Bisericilor, cu exigenţe reduse în ceea ce priveşte dogmele şi tainele;

2)      curentul catolic roman, „catolicismul”, cu capul său unic, cu puteri depline, şi dogma infailibilităţii pontificale;

3)      şi al treilea – ortodoxia, cu principiul de conciliaritate şi recunoaşterea demnităţii egale a Bisericilor locale… Este de la sine înţeles că acesta din urmă este cel pe care îl consider ca fiind singurul principiu drept.

Cuvintele Mântuitorului „Ca toţi să fie una, ca Noi…” (Ioan 17,21) arată că nu poate exista un alt principiu de unitate decât cel pe care l-am primit în Revelaţia modului de Unitate al Sfintei Treimi. Fiinţa este una, prin urmare doctrina dogmatică în legătură cu ea trebuie să fie şi ea „una”. Este imposibil să se rezolve corect problema unităţii Bisericii fără să se fi rezolvat corect celelalte probleme dogmatice. Astfel, dogma Sfintei Treimi şi prin urmare a purcederii Duhului Sfânt are o importanţă capitală în ecleziologie.

În articolul meu, am încercat să arăt că în conştiinţa dogmatică ortodoxă nu există distanţă între Firea – Esenţă şi Ipostasuri. Esenţa şi Ipostasul sunt amâdouă absolut identice, şi totuşi ireductibile una la cealaltă. Această „identitate” sau „echilibru” între Persoană şi Fire se pierde în perspectiva „filioquistă” a romano-catolicismului, pentru că aici se recunoaşte Firii o prioritate, o preeminenţă ontologică, în timp ce Ipostasurile sunt văzute ca nişte relaţii de opoziţie în interiorul Firii unice. În măsura în care se dă Firii o prioritate ontologică, iar Ipostasurile sunt trimise în planul al doilea, totul, dar absolut totul se schimbă în felul de a vedea Fiinţa: atât Fiinţa divină cât şi fiinţa creată „după chipul şi asemănarea” ei.

Atunci când o astfel de viziune a Fiinţei divine se aplică în planul vieţii omeneşti, în planul Faptei duhovniceşti, ascetice, şi acolo se manifestă aceeaşi ruptură între principiul persoanei şi principiul firii: acesta din urmă are întâietate asupra persoanei, ceea ce duce în romano-catolicism la acentuarea excesivă a elementului juridic în soteriologie, în actul liturgic ex opere operato, şi în ecleziologie: infailibilitatea papei ex catedra, adică ex officio. Toate acestea sunt posibile la ei datorită „firii lucrurilor”, independent de persoana papei; de persoana care poate fi determinată de firea care se găseşte mai sus decât principiul persoanei.

O asemenea orientare a spiritului omenesc are consecinţe şi asupra cunoaşterii în general, asupra întregii structuri a societăţii omeneşti, asupra spiritului legilor, – a tuturor lucrurilor. Iar omenirea se găseşte într-un impas: principiul obiectiv supra-personal, impersonal, a zdrobit persoana. În conştiinţa oamenilor predomină instituţia, societatea, colectivul, iar persoana este aservită acestor valori. Dar cum o asemenea ordine nu poate nimici ceea ce Dumnezeu a pus în creaţie, conflictul între societate şi persoană rămâne fără soluţie. Şi chiar dacă oamenii ar reprima în ei înşişi dimensiunea „personală”, această dimensiune îşi caută fără încetare o justificare propriei sale existenţe; deoarece, de fapt, această persoană concretă e cea care trăieşte, şi nu firea impersonală. Astfel, atâta timp cât conştiinţa oamenilor nu va avea întâietate o viziune autentică a Fiinţei divine, în care fiecare Persoană este purtătoare a plinătăţii Fiinţei, adică în care Firea şi Persoana manifestă o unitate absolută şi simplă, în care fiecare Persoană este „dinamic” egală Trei-unităţii întregi – altfel spus este Dumnezeu adevărat şi atotdesăvârşit, absolut egală cu celelalte Persoane şi cu întreaga Unitate a celor Trei, în care se păstrează echilibrul deplin între principiul Firii şi principiul Persoanei –, atâta timp cât această viziune nu va fi cea privilegiată, problema relaţiei între „societate” şi „persoană” nu va putea fi rezolvată în omenire.

Nu vreau să trec cu vederea faptul că o asemenea desăvârşire „divină” a omenirii nu este decât scopul, întemeiat pe poruncile lui Hristos; că această desăvârşire nu va fi poate niciodată realizată în planul Istoriei; dar chiar şi această din urmă ipoteză nu ne poate duce să părăsim ca fiind „utopică” această desăvârşire pe care Dumnezeu ne-a dat să o realizăm şi să reducem creştinismul, urmărind scopuri de un ordin inferior dar care ar da mai rapid „rezultate tangibile”. A realiza sau a împlini poruncile lui Hristos în fiinţa eclezială, aceasta este sarcina noastră…

„În realizarea sa ultimă, principiul autocefaliei bisericilor locale exprimă nădejdea noastră a tuturor: nu numai a Bisericilor locale, ci şi a fiecărui mădular al Bisericii, fiecare persoană-ipostas luată în parte, trebuie să devină purtătoare a întregii plinătăţi „catolice” (universale) a Bisericii…” În noua versiune, am dezvoltat puţin mai mult această idee, susţinând-o cu trimiteri la Noul Legământ, la sfinţii Părinţi; printre aceştia, am citat mai ales pe Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul şi Simeon Noul Teolog.

Întâlnirea ortodoxiei cu catolicismul şi cu ecumenismul protestant ne obligă să căutăm „rădăcina” divergenţelor noastre. Dacă nu vom face aceasta, toate discuţiile privitoare la „detalii” nu vor duce la nimic. În cel mai bun caz, se ajunge la o anumită „îmblânzire psihologică a relaţiilor”, dar nu la unitatea autentică, exprimată de Liturghia comună[3].

Întâlnesc adesea străini, catolici sau de ale confesiuni. În cursul acestor întâlniri, am văzut că în adâncul sufletului lor conflictul despre care am vorbit este mereu prezent în stare latentă. Mai ales la romano-catolici. Ei suferă foarte mult şi adânc de autoritatea care li se impune din exterior, şi orice dezacord cu aceasta dă naştere de ambele părţi unui sentiment dureros.

În ciuda succesului său aparent, catolicismul trăieşte în prezent una din crizele cele mai profunde. Când văd că acest conflict între ceea ce este „comun” şi ceea ce este „personal” nu este rezolvat la ei, dar este rezolvat în ortodoxie, sunt atraşi de aceasta, dar tot cu o oarecare teamă; de frică, se agaţă încă de formele lor obişnuite de a gândi şi a făptui, dar nu mai consideră Ortodoxia ca pe ceva inferior, fixist, fără viaţă, ca mai înainte. Cartea lui Benz[4], recenzată în nr. 10 al Revistei Patriarhatului Moscovei, nu este deloc un fenomen izolat.

Pe baza întâlnirilor mele, am avut multe ocazii de a mă convinge că orice reducere a creştinismului atrage catastrofe fie personale, fie sociale. Numai prin această reducere se poate explica ieşirea din hotarele Bisericii a atâtor oameni care caută sincer Dreptatea universală, „catolică”, şi Adevărul universal, „catolic”. Nu vorbesc de depravaţi, ci de cei care caută profund soluţii la marile probleme ale existenţei, de cei care aspiră la cunoaşterea integrală şi chiar absolută, care este firească omului.

Deşi vă spun toate acestea puţin cam dezlânat, o fac ca să vă uşurez înţelegerea articolului meu, explicându-vă cauzele care m-au adus la el. Ştiu că pentru Biserica rusă prioritatea este acordată în acest moment unei alte sarcini, percepută corect şi pusă în practică în viaţă cu înţelepciune. Aş vrea să vorbesc despre tendinţele care trebuie păstrate şi restaurate. De aceea nu doresc să reţin atenţia ruşilor cu articolul meu, şi vi-l trimit numai vouă… Dar mi se pare că nu e foarte departe clipa când toată lumea creştină va aştepta de la Biserica rusă, atât de bogată prin experienţa sa de rugăciune şi prin viaţa sa liturgică în general, un răspuns la întrebarea: Ce principiu de unitate trebuie să fie recunoscut ca fiind cel mai conform cu datele revelaţiei neotestamentare?

Datorită stării actuale foarte rele a sănătăţii mele, sau din cauza lenei mele, sau şi din cauza condiţiilor nefavorabile ale vieţii mele de acum, lucrez puţin, adică produc prea puţin. Săptămânile trec şi nu pot nici măcar să găsesc o singură zi ca să încep să scriu de dimineaţă, pentru a termina oarecum cartea proiectată pentru ediţia franceză asupra bazelor dogmatice ale ascezei noastre. Aş vrea să arăt într-un fel mai detaliat, şi mai clar, că orice modificare a viziunii noastre dogmatice are consecinţe inevitabile asupra întregii noastre fiinţe. Că pierderea, chiar şi în parte, a ceea ce ne este dat prin Revelaţie, atrage o modificare a vieţii întregului „trup” al unei Biserici sau al alteia. Deşi majoritatea zdrobitoare a oamenilor trăiesc încă într-o stare de credină „pre-dogmatică”, adică numai într-un elan al sufletului către Dumnezeu, cunoaşterea dogmatică sau doctrina Bisericii căreia îi aparţin se reflectă totuşi în viaţa lor.

Al tău, Sofronie.


[1] Maria Kalaşnikova (1904-1986, Moscova) este una din surorile P. Sofronie. Scrisoare inedită.

[2] Vezi Arhimandritul Sofronie, „L’unité de l’Eglise à l’image de la Sainte-Trinité” / „Unitatea Bisericii după chipul Sfintei Treimi”, in Contacts, nr. 20 (martie-aprilie 1958), nr. 21 (mai-iunie 1958), nr. 23 (septembrie-octombrie 1958) şi nr. 24 (noiembrie-decembrie 1958). Textul din revista Contacts a fost publicat cu câteva modificări de formă în La Félicité de connaître la Voie / Fericirea de a cunoaşte Calea, Geneva, Labor et Fides, 1985, pp. 9-55.

[3] Este vorba de unitatea euharistică, a „aceluiaşi potir”.

[4] Teolog german. Geist und Leben des Ostkirche / Duhul şi viaţa Bisericii de Răsărit, Ernst Benz, München, 1971.

One Trackback to “Scrisoare către Maria”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: