Despre adevăratul ucigaş al lui Michael Jackson – articol de Mircea Cărtărescu

Michael

Titlu original  al articolului este „Jacko, aşa cum (n-)a fost” şi a apărut în Evenimentul Zilei, 3 iulie 2009. Am încercat să scriu şi eu ceva, am renunţat în cele din urmă, îl citez doar pe părintele Sofronie Saharov dintr-o scrisoare către David Balfour: „Tragic pentru mine în toate acestea nu e că oamenii suferă atât, ci că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.”

Voi vorbi cu milă şi groază despre bietul, hidosul Michael Jackson, nefericitul rege al muzicii pop, pe care America l-a creat, America l-a distrus, sadic şi cu bună ştiinţă, iar acum America îl plânge ipocrit, totul în cadrul unui show colosal care aminteşte flagrant de pâinea şi circul Romei antice.

E drept, în zilele noastre gladiatorii nu mai sunt spintecaţi în arenă sub ochii cetăţenilor, ai matroanelor şi-ai clienţilor la o simplă întoarcere în jos a degetului mare. Dar circul merge mai departe, cu poleiala lui de glorie şi cu ploaia de aur revărsată peste capetele vedetelor, venerate ca zeii şi sfâşiate apoi cu aceeaşi fervoare.

Nicăieri ca în showbiz nu e mai vizibilă barbaria de fond a lumii noastre, lipsa ei de umanitate, de compasiune, de proiect, de orizont. Tinerii artişti, un val după altul, sunt antrenaţi şi aruncaţi în arenă, în groapa cu lei a unei uzuri şi a unei concurenţe sufocante. Sunt storşi literalmente de talentul pe care-l au şi, când cedează, când devin epave ciuruite de alcool, sex şi droguri, sunt aruncaţi afară, pur şi simplu, şi vin alţii în locul lor.

Sunt gladiatorii, cytarezii şi pugiliştii vremii noastre, mirosind a „blood, sweat and tears”, şi care-şi distrug viaţa în locul nostru, al tuturor. Ce figură tragică şi grotescă acest Jacko! Muzica lui aproape că n-are legătură cu efigia sa, cu personajul pe care, asemenea lui Pygmalion, l-a sculptat în propria lui carne.

Într-o piesă a lui Camus, împăratul Caligula era întrebat ce-şi mai poate dori, el, care avea totul şi totuşi era monstruos de nefericit. „Vreau luna de pe cer”, a spus el. Şi Michael pare să fi vrut luna. Frumosul adolescent cu păr cârlionţat care vânduse mai multe discuri decât oricine în istorie simţea o nelinişte existenţială adâncă.

Primul tabu biologic, psihic şi social pe care l-a transgresat în asaltul său nesăbuit asupra limitelor umane a fost cel al rasei. A devenit negrul alb, un hibrid nemaivăzut şi neclasificabil, mai curând un idol sau un arhetip decât ceva ce poate cu adevărat exista.

Graniţa sexului n-a rezistat mult nici ea: pe faţa văruită ca a gheişelor sau a clovnilor albi, şi-a pictat trăsături femeieşti. Scandalurile sexuale din acea epocă nu par să fi avut vreun fundament real. Au fost mai curând fantasme psihice ale acestui om care a vrut să fie everyman şi a ajuns de fapt no one.

A dormit în pat cu copii şi, dacă i-a atins necuvenit, până şi asta trebuie să fi fost nesexual, dintr-o curiozitate copilărească. Fiindcă negrul-alb-bărbat-femeie era şi matur-copil, fără să fie, de fapt nici una, nici alta.

Ultima limită a acestui mare melancolic ce alerga după lună a fost însăşi umanitatea sa. Negrul-alb-bărbat-femeie-matur- copil a devenit – în propriii lui ochi – om-zeu când a cântat „History” în cupa făcliei din mâna Statuii Libertăţii. Din acea clipă, deloc întâmplător, a început prăbuşirea.

Cel mai îndrăzneţ (dar şi mai grotesc) hybris al epocii noastre avea să decadă apoi cu o viteză fantastică. La cincizeci de ani, Michael Jackson nu mai era nici cântăreţ, nici om, ci un idol în sensul primitiv al cuvântului, un idol înspăimântat de sine însuşi. Lumea spectacolului îl schimbase într-un freak de bâlci asemenea femeii-păianjen sau omului-elefant.

Fusese târât în procese de o rea-credinţă evidentă, fusese deposedat de bunuri şi de glorie. Nu mai făcea decât tirajul tabloidelor care-l sfârtecau de viu pentru consumul gospodinelor. Cum trebuie să fi fost viaţa lui, cu cimpanzeul lui, cu falsele lui neveste, cu problematicii lui copii, cu domeniul lui, Neverland, unde se simţise o dată un Peter Pan înconjurat de prieteni micuţi, cu tonele lui de medicamente, cu doctorii şi avocaţii care l-au stors de bani, cu fundamentaliştii islamici care-l manipulau?

Cum trebuie să fi suportat, în ultimii ani, să fie nimeni, după ce fusese două decenii totul? Cum îşi mai suporta corpul, pe care-l batjocorise ca nimeni altul? Vestea morţii lui a zguduit lumea. Fireşte, lumea noastră de carton şi steluţe aurite. Pe posturile de televiziune („Tv makes it, tv even brakes it, tv makes the superstar wherever you are…”) n-a mai fost loc, câteva zile, pentru ştirile despre revoltele din Iran , nici pentru tragicele accidente aviatice.

Au beneficiat de moartea lui tirani, companii multinaţionale, senatori corupţi. Toate fraudele au fost ascunse sub preş, toţi şobolanii au putut să se fofileze neobservaţi. E efectul paradoxal al unei lumi ludice, în care showul e mai important ca viaţa şi tinde să se substituie realităţii.

Rămân, după Michael, câteva videoclipuri de neuitat şi o mască grotescă şi tristă. Tot restul, gloria şi turpitudinea, ţin de showbiz. John Lennon, ucis tot de această lume neiertătoare, spunea în cel mai trist cântec al său: „Toată lumea te iubeşte când eşti la doi stânjeni sub ţărână”…