Carte: ”Hristos după gratii” de Dan Siluan

Hristos după gratii

Deunăzi am reușit să termin o carte (obiectiv din ce în ce mai greu pentru mine, din păcate) apărută la Deisis în 1999, ”Hristos după gratii. Calea mea de la delicvent la iconar”.

Este un un jurnal de detenție și mai mult decât atât relatarea pașilor mici făcuți zi de zi de către un condamnat la închisoare pe viață pe căile inițierii în pictura de icoane și totodată ale apropierii și cunoașterii lui Dumnezeu. Din cea mai sigură celulă dintr-o închisoare germană de maximă securitate spre Viață.

Nu am de gând să încerc aici alcătuirea unei recenzii în sensul clasic al formulei, nici să deconspir structura internă a acestui ”Jurnal al fericirii” postmodern,  prefer să o las spre descoperire viitorului cititor . O să încerc simplu punctarea câtorva amănunte și paragrafe din carte pe care le-am reținut la nivel interior.

Unul dintre cele mai frumoase capitole este cel în care Dan Siluan descoperă necesitatea și puterea rugăciunii. Slujindu-se de cărți și cu mult exercițiu pictorul se blochează și descoperă cum înaintarea sa este susținută prin rugăciune: ”O voce lăuntrică mi-a arătat însă ceea ce făcusem greșit. Fusesem prea sigur pe mine și neglijasem rugăciunea și concentrarea necesară. Am făcut experiența faptului că Dumnezeu nu se lasă manipulat după vrerile mele, și nu se lasă înhămat la dorințele oamenilor... zugrăvirea icoanelor și rugăciunea nu pot fi despărțite. ” (p.38)

Nu merge fără rugăciune exclamă deținutul iconar și se miră de descoperire. Când rugăciunea îl însoțește în munca sa concentrată iar lucrul mâinilor este încredințat lui Dumnezeu, problemele ce se înmulțesc cu fiecare etapă a icoanei se rezolvă de la sine iar toate dificultățile sunt ușor depășite. Pe peretele celulei va fixa o pildă din cartea lui Solomon ”Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta” (Solomon 3,5).

În viața haotică a lui Dan Siluan apare un punct de referință, Dumnezeu este din nou prezent. ”Dumnezeu devenise pentru mine o realitate după care mă puteam orienta și sumă a întregii existențe.” (p.41)  Era certitudinea mânii întinse de Dumnezeul iubirii iar viața condmanatului se așează ferm pe acest fundament. Treptat realitatea  concentraționară dispare făcând  loc unei realități ce se deschide în interiorul său. Imaginea din copilărie a unui Dumnezeu pedepsitor este topită într-o nouă convingere: ”Dumnezeu este o iubire care ne poartă pe toți oamenii” (p.52)

Ajutorul lui Dumnezeu devine vizibil pentru iconar în icoanele finalizate în fața cărora el stă fără înțelegere, ”cu certitidine absolută că, lăsat singur, nu le-aș fi putut realiza” (p.53).

Fără ajutor extern, iconarul se încredințează Domnului. ”Dacă un lucru părea încă lipsit de orice perspectivă, rugăciunea stăruitoare ducea în cele din urmă la o cotitură.” (p.79)

Relația perturbată cu părinții se așează și ea pe un făgaș mai bun. Recunoaște că ”numai falsa mea trufie și încăpățânarea nu m-au lăsat să-mi recunosc eșecul în fața părinților…ani îndelungați a crescut în mine un sentiment de insatisfacție” (pag.63) Tăcerea, acuzațiile nejustificate și faptele sale le-au cauzat probabil suferințe succesive părinților. Le scrie și peste câteva zile sosește scrisoarea de la mama sa. ”N-a trecut o zi în care să nu mă fi gândit la tine” scrie bucuroasă mama fără vreun reproș, descoperind firea inimii de mamă.

Conflictul cu un deținut este mediat tot cu rugăciune ”în mod cu totul special m-am rugat lui Dumnezeu să-i stea alături, fiindcă se știa că avea probleme personale. Și într-adevăr, atitudinea sa față de mine s-a schimbat.” (p.80)

Urmează renunțarea la televizorul din celulă. ”Când nu mai puteam să înaintez și mă împiedicam fără succes într-o dificultate, mă surprindeam mereu prin felul în care mă foloseam de televizor ca de un instrument de evaziune. În loc de a face eforturi în vederea depășirii problemei deschideam pur și simplu cutia cu imagini” (p.93). Problema era împinsă deoparte fără a fi rezolvată. Uneori aceasta continua până târziu în noapte perturbând activitatea picturii. Nereușind să privească doar anumite emisiuni Dan Siluan ia decizia să exileze televizorul și viața sa capătă un plus de conștiință.

Trebuie spus că proximitatea confesională este una catolică din câte înțeleg, preotul închisorii unde Dan Siluan merge și se spovedește este catolic. Cel care se apropie și îl ajută substanțial este un călugăr benedictin. Iconarul este însă interesat de ortodoxie și se leagă adânc de scrierea Sfântului Siluan Athonitul. Primește de asemenea cartea ”Pelerinul rus” și încearcă să se roage cu rugăciunea lui Iisus ”Doamne Iisuse Hristoase miluește-mă!” în care descoperă ”scut împotriva gândurilor negative” (p.84), mijloc prin care mintea evită reveriile imaginației  și rămâne concentrată .

Prin rugăciune înțelege că toată viața a alergat după idoli făuriți. Când a căutat confirmarea de sine a devenit mai egoist și a căpătat tot mai multe complexe.

Capitolul al XII-lea este dedicat meșteșugului sfânt al pictării icoanelor. Vorbește despre liantul ce se naște între iconar și creație – icoana: ”Când mă ocupam de o imagine, se ivea în mine o relație nemijlocită cu ceea ce tocmai pictam. Eram legat de această realitate, deveneam aproape o parte a ei. Nimic nu-mi era străin, totul îmi era cumva familiar. Tot ceea ce se petrecea era învăluit de rugăciune, ca într-un înveliș. Când însă imaginea era gata și atârna de perete, această relație foarte personală dispărea… Icoana își ducea acum propria ei viață” (p.96) Ea merge în casa creștinului și, prin ea, Dumnezeu: ”atunci când intră în casă un oaspete, înainte ca acesta să se adreseze stăpânului casei, el venerează mai întâi icoana.” (p.98)

Am remarcat tenacitatea lui Dan care reușește să deprindă tehnica icoanei bizantine fără a avea practic un profesor, departe de spațiul ortodox unde iconografia și-a păstrat locul în spațiul liturgic. Și un corolar: poate în închisori ar trebui să încercăm prin iconari iscusiți și trăitori introducerea icoanei bizantine.