Gânduri dintr-o parcare

Stay away

De fapt nu chiar din parcare, sunt gânduri sedimentate în trafic iar acum schiţate cu frâna de mână trasă, ce a rămas din ele, din pornirea de a împărtăşi frământarea legată de relaţia unui şofer creştin cu maşina sa, cu binecuvântata sa maşina dar şi cu frumoasele maşini ale semenilor săi.

Simt cum oamenii visează să conducă maşini noi şi frumoase, impozante, rapide, mai ales tinerii, îi văd în parcare la Mall şi aiurea, le admiră şi le doresc ca pe o iubită, întorc capul şi le urmăresc cu privirea, se fotografiază eventual cu ele, le păstrează apoi ca pe o icoană dragă pe ecranul celularului. Maşina se impune ca emblemă (formatoare) a personalităţii, purtătoare şi dătătoare de senzaţii/”viaţă”, adeseori identificată cu un upgrade social; ea exprimă putere dar mai ales imprimă putere gestului uman. Conducem sportiv, în exces, modelaţi de nervozitatea şi de potenţa pedalei, ne place la volan să gesticulăm în alt fel, trăim în alt fel prin ea, respirăm după numărul de turaţii, ne contopim, ne articulăm cu ea, maşina devine o extensie mecanică a imaginarului, pare în noi, noi ne proiectăm mental după atitudinea ei, agili, superiori, eleganţi, proaspeţi.

Dar dacă dincolo de vopseaua irizată rămâne în timp doar rugina, cimitirul de fiare vechi, dacă iconul de care vorbesc duce în nimic, este un idol gol, în fapt ne împărtăşim cu atâta nesaţ şi plenitudine dintr-o aură mincinoasă. O posibilă slăbiciune din partea noastră şi design mincinos din partea ei. În prezenţa ei metalizată, sclipitoare, îşi ascunde destinului şi parcă într-o răzbunare vrea să trăim alături fantasma deşertăciunii ei. Ne dictează atitudinea imediată, stimulează gânduri, determină gesturi, reglează baia de adrenalină şi endorfine din creierul nostru. Cred că de fapt nu noi conducem sportiv, ea ne conduce sportiv sau ceea ce se ascunde în spatele designului care ne îmbată. În fapt experiem avatarul unei lumi care îşi dispută senzorialul nostru, o construcţie bine alcătuită tehnic dar uneori prea intenţionat senzuală în estetica şi dinamica ei, gândită să catalizeze stări, să seducă, să preia volanul, un Deux ex machina în care noi suntem machina iar zeiţa are/este la volan.

Mă gândesc acum la condiţia noastră de creştini. Îmi iubesc maşina, îmi este casnică. M-am rugat pentru ea şi am aşteptat-o într-o măsură, am luat binecuvântare la primire, m-a urmat discret în viaţă, un ustensil pentru care dau slavă lui Dumnezeu. Îi port de grijă cu uşoară tandreţe chiar dacă am renunţat să îi număr zgârieturile şi rămâne adesea nespălată… Nespălată uneori deliberat, îmi place să rămână neutră, să nu îmi influenţeze starea, să mă poarte pe mine şi pe aproapele fără să mă implice prea mult emoţional, să îşi vadă cuminte de treabă. Nu vreau sa am eu grijă de maşina, vreau ca ea sa aibă grija de mine. Doar atât îi cer. Să mă odihnească.

Mă întreb: cum își alege creştinul ortodox maşina? Alegere uşoară pentru apropiaţii mei cu trei, patru copii, şi-au cumpărat cu greu un Logan Break de 7 locuri , eventual un family-car la mâna a doua adus din Germania sau cel mult un microbuz 8+1 locuri, în funcţie de bunicii adiacenţi şi de estimările privind viitorul familiei. Ce va alege însă o familie creştină tânără cu un copil sau fără, cum va proceda un stareţ sau un tânăr hirotonit? Cât ar trebui să ţină cont de ceea ce induce imaginea unei anumite maşini, ce rol ar trebui sa joace rugăciunea în această alegere? Greu de cuantificat.

Aşteptând la cabinetul de stomatologie am răsfoit deunăzi un articol al lui Lucian Mândruţă despre un anume brand auto care a devenit în România simbolul nesimţirii. Motoare puternice, fiabilitate germană, sportivitate în exces, nu îl numea dar se putea deduce uşor din caricaturizarea situaţiilor din trafic că este vorba despre BMW. Se pomenea acolo despre un grad de ne-simţire corelat cu imaginea brandului care îl determinase pe autor sa se autoexcludă de pe lista posibililor viitori deţinători. Mi-a revenit în minte articolul pentru că mergând la parohie la un părinte drag, proaspăt hirotonit, mi-a prezentat bucuros noua sa maşină BMW. Asta este, m-am bucurat cu el, deşi cred că unui BMW, limuzină sau cupeu sport, îi şade mai bine în decorul futurist (pentru noi) al autobahnului german decât în faţa bisericuţei de cartier. Dar îi respect alegerea.

Deus ex machina

Mi-a plăcut mărturisirea unui duhovnic, primise un SUV aproape cadou care smintea oamenii din satul apropiat de schit. Aşa a simţit dânsul şi ca urmare căuta odihna, a sa şi a acestora. A apărut un context şi lucrurile s-au aşezat, soluția a venit de la un Land Rover cubic, milităros, departe de cel de felină al SUV-ului iniţial. Fiind acolo necesar un 4X4 în trei anotimpuri din an, „tractorul” cum îl numesc cei din sat, este perfect, el desfundă drumurile iarna. De fapt această marcă am observat că este preferată de părinții din Muntele Athos.

Un prieten gestionează în firmele sale fonduri de peste un milion de euro. Patron şi manager peste ele, este şi propriul său şofer. Veţi spune poate că este un zgârcit, maşina sa unică şi personală este o Dacia Supernova trecuta de prima tinereţe dar cu care îşi face toată treaba. Într-un context mai intim mi-a spus că simte că tot ce a obţinut prin munca a primit de la Domnul şi că toate investiţiile sale, inclusiv această maşină, sunt făcute în aşa fel încât să simtă pacea Domnului peste el. M-a mişcat cuvântul său.

Nu aş vrea să se înţeleagă că îmi doresc ca toată lumea să cumpere Supernove sau Defendere. Îmi doresc ca fiecare dintre noi să aleagă maşina care îl odihneşte sufleteşte şi îi permite să conducă detaşat spre toate destinaţiile sale binecuvântate. Să o facă asumat, să se gândească la context , să simtă spre ce îl îndrumă Domnul. Nu cred că încap prejudecăţi aici, îmi vine in minte un drag părinte bătrân, grec, tată a patru copii. Slujind undeva pe munte a primit de la un om bogat un Mercedes ML full-option. Era minunat când îl vedeai, cu barba sa sură, mâinile aspre pe volanul în mahon şi piele impecabilă. Inocenţa sa minunată nu cred că a smintit vreodată pe cineva în parohie, de fapt maşina aceea din câte cunosc pe mulţi i-a slujit la propriu.

Gândurile acestea din parcare sunt gânduri de duminică. Mă întorceam de la Sfânta Liturghie şi am scris să mă aşez cu sufletul după ceea ce a rămas când forţezi o intersecţie cu semafoarele căzute, teren al priorităţii impuse. Sute de semeni bucureşteni încercau acelaşi lucru, unii într-o sinceritate nudă a nepăsării, contrasens călcat împotriva necesităţii aproapelui în ison de claxoane şi grimase. Şi inevitabil te uiţi la maşină şi te uiţi la om şi te uiţi din nou la maşină. Din om vezi nepăsarea, gestul de concediere, maşina rămâne să exprime atitudinea până la capăt, graba ei şi ne-simţirea faţă de necesitatea mea. Şi am dat vina pe maşină…